Să dăm pentru câteva minute mai încet sonorul acestei zarve politice și să privim ce se ascunde în spatele cifrelor atât de invocate când e vorba de evaluarea conjuncturală a economiei – fiecare din perspectiva care-l avantajează – de către beligeranți.
În episodul trecut arătam cum lipsa investițiilor publice are nu doar consecințe economice, ci ajunge să destabilizeze statul.
Astăzi ne aplecăm asupra unei fețe a economiei pe care toată lumea are impulsul să o ignore. Vom explica la urmă miza acestei tentații. Cert este însă că această față e cel mai ușor de fardat, iar ridurile ei se vor vedea hăt.., peste niște ani, când altă generație de politicieni va fi la putere.
Așadar:
Și-a pus vreun oficial, în mod public, întrebarea cât de concurențiale sunt piața și economia românească? Eu zic să plecăm de aici.
1, Investițiile străine – șansa și chestiunea din economie
La nivelul anului 2013 (an cu o creștere economică de 3,5% – prima din țările UE – bazată pe exporturile din industrie) cifra de afaceri a capitalului străin (ISD – investiții străine directe) însuma 60% din economie.
Pe această cifră de afaceri stau și creșterea economică (exportul de produse industriale – capitalul străin vine, spre norocul economiei românești, și cu piața externă) și taxele la stat sau la bugetele sociale – căci corporațiile chiar plătesc.
ISD-ul mai are însă 2 caracteristici: cu 60% cifră de afaceri, angajează 25% din salariații României. Asta înseamnă productivitate. Dar:
Dar cu 60% cifră de afaceri produce doar 40% din valoarea adăugată din economie. Și aici începe, de fapt, problema economiei românești și necesitatea de-a trece la nivelul următor. Avem, adică, un capital, care trece tangențial pe lângă economia României, lasă niște salarii (mici – pentru că într-un mediu de afaceri neprietenos salariul mic e una din principalele surse de competitivitate) și se întoarce de unde a venit.
Înainte de a ne ”juca” puțin cu aceste cifre, să ne înțelegem pe un lucru : vorbim de fenomene economice obiective, capitalul străin are tot dreptul să se miște prin economia românească și globală cu toată libertatea și interesul său (is just business) și e unul din puținele lucruri care pot asigura economiei românești și pulsul de supraviețuire, și fluența accesului la tehnologie, și know-how-ul pentru viitorul pe termen mediu. Așa că, ”Adu-l, Doamne!”.
Problema economiei românești începe, însă, pe 3 direcții:
- -, valoarea adăugată mică lăsată în economia autohtonă
- -, procesul de dezintermediere (chemarea ”acasă” de către companiile mamă sau cele afiliate, a banilor produși aici)
- -, pericolul de-a reloca producția în altă țară, îndată de bruma de facilități pe care le aduce o economie ca a României se estompează.
Trebuie subliniat că România nu poate fi privită (așa cum se obișnuiește politic și administrativ), ca economie ”națională”, înainte de-a formula cu ISD reușește să facă lucrurile de mai sus. România e doar o entitate economică teritorială, care are niște avantaje comparative ce o fac atractivă – iar această realitate face parte din naturalețea fluxului globalizării economice:
guvernele României ar face bine, așadar, să înțeleagă și legile banilor internaționali, și avantajele pe care le aduce capitalul străin care intră echipat cu piață și tehnologie, dar și faptul că aceasta e o situație conjuncturală, pe care trebuie să o folosim pentru a cumpăra timp: timp de proiecte economice autohtone și de implementarea lor.
Două lucruri să mai notăm aici.
Primul : ISD intră și iese cum vrea și la ce câștig hotărăște în baza a 3 avantaje:
- -, produce aici sub brandurile proprii, sau sub branduri achiziționate de aici
- -, produsele sunt competitive – de obicei aduc și piața
- -, optimizarea conducerii business-ului și tehnologia – care le lasă fără concurență în entitatea economică numită România.
Și acesta e cel de-al doilea lucru demn de menționat: businessul cu firme afiliate companiilor mamă sau fluxul de produse și bani intragrup fac ca acest 60% din cifra de afaceri din economie să fie, practic, o zonă neconcurențială.
Desigur, există prețurile de transfer și alte instrumente de fiscalizare a fenomenului: însă banii obținut astfel nu sunt ai economiei (și nici nu folosesc competitivității economiei locale), ci ai bugetului de stat, adică la dispoziția politicienilor care-i folosesc într-un mod foarte românesc.
