În 2010, CNADNR a plătit 10 milioane de lei pentru studiile de fezabilitate ale autostrăzii  Târgu-Mureş – Târgu Neamţ – Ungheni, ce ar urma să lege Moldova de Transilvania şi, de aici, de reţeaua europeană de autostrăzi. Anii au trecut şi, după cum ştim, lucrările nu au început, aşa că documentaţia a expirat. Acum, statul este pregătit să plătească până la 120 de milioane de lei pentru refacerea ei. Dacă va ajunge să fie folosită măcar parţial până va deveni din nou caducă, rămâne de văzut.

Problema este că nu e nici pe departe singurul studiu de acest gen care îşi pierde valabilitatea fără ca măcar să se ia o decizie clară privind respectivul proiect de infrastructură. În 2007, guvernul Tăriceanu plătea circa 2,5 milioane de euro pentru studiul de fezabilitate al autostrăzii Piteşti-Sibiu. Şi acesta a expirat înainte să poată fi demarată procedura de selectare a constructorilor. Să zicem că în acest caz a fost de vină criza. Însă, deşi după ieşirea din recesiune avea la dispoziţie fonduri europene şi bani la buget pentru cofinanţare, cabinetul Ponta a amânat din răsputeri licitaţia de refacere a documentului. Toată lumea din domeniul infrastructurii spune că autostrada de pe Valea Oltului a fost trasă pe dreapta pentru a favoriza parteneriatul public-privat de pe Valea Prahovei. Acum, după ce şi-au dat seama că sumele cerute de concesionari pentru sectorul Comarnic-Braşov (325 de milioane de euro pe an timp de 26 de ani) sunt exagerate şi ar duce la un imens scandal, guvernanţii s-au reorientat spre completarea A1. Ei au lansat o nouă licitaţie pentru studiul de fezabilitate pentru Piteşti-Sibiu, câştigătorul urmând să primească în jur de 6,5 milioane de euro. După care, promit guvernanţii, vor fi organizate, în sfârşit (cel mai devreme în 2017), primele licitaţii pentru cea mai dorită autostradă din România.

Milioane îngropate în hârtii

În urmă cu un an, ministrul Energiei de la acea vreme, Răzvan Nicolescu, dezvăluia că statul cheltuise în ultimii ani peste 100 de milioane de euro pentru studii de fezabilitate şi că multe dintre acestea expiraseră înainte ca proiectele să fie demarate. Pe listă se aflau şi alte proiecte de autostrăzi. Circa 20 de milioane de lei, de pildă, s-au cheltuit pe studii şi consultanţă pentru tronsonul de autostradă Sibiu-Făgăraş. Noul studiu de fezabilitate pentru acest sector va costa 23,5 milioane de lei. În timp ce studiul de fezabilitate expirat al sectorului nordic al A0 (viitoarea autostradă de centură a Capitalei) a înghiţit 13,4 milioane de lei, cel nou urmând să scoată din vistieria statului până la 17 milioane de lei.

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la scară mai mică, respectiv în ceea ce priveşte documentaţia iniţială pentru construcţia de centuri sau pentru reabilitarea de drumuri ori poduri. Din fericire, dată fiind anvergura mai redusă a proiectelor, şi pierderile cauzate de expirarea acesteia sunt mai mici. Astfel, în următoarea perioadă vor fi refăcute, printre altele, studiile de fezabilitate pentru DN71 Bâldana-Târgovişte-Sinaia şi pentru DN73 Piteşti-Câmpulung-Braşov, acestea urmând să coste circa un milion de lei fiecare. Şi problema studiilor expirate sau depăşite apare nu doar în cazul infrastructurii rutiere, ci şi la calea ferată şi la proiectele de şcoli, spitale sau reţele de utilităţi publice.

Şosea închisă opt luni pe an

Dar sumele cheltuite pe studii sau proiecte inutile pălesc pe lângă investiţia de 400 de milioane de euro în Transalpina. Drumul care leagă Oltenia de Transilvania, urcând până la o altitudine de peste 2.000 de metri în masivul Parâng, este spectaculos şi apreciat de turiştii din toată lumea. Totuşi, el este folosit doar cel mult patru luni pe an, iar din cauza insolvenţei constructorului, firma Romstrade, nu a fost finalizat şi a suferit degradări, a căror înlăturare va mai costa câteva milioane bune. Asta ca să nu mai vorbim că, oficial, nici nu este deschis circulaţiei publice, cu toate problemele legale ce pot surveni de aici (de exemplu, asigurările auto nu sunt valabile).

Dar problema cea mai mare a Transalpinei este una de oportunitate. Cu banii cheltuiţi pentru asfaltarea şoselei respective s-ar fi putut construi nu mai puţin de 100 de kilometri de autostradă în câmpie, s-ar fi putut efectua lucrările de reabilitare (inclusiv lărgirea la patru benzi pe sens şi denivelarea intersecţiilor) pe toţi cei 50 de kilometri nemodernizaţi din centura Bucureştiului (unde, în prezent, viteza medie de deplasare este, pe anumite porţiuni, de 5 km/h) ori s-ar fi putut construi variante de ocolire pentru opt reşedinţe de judeţ.

Aparatură medicală pe post de mobilier

Pe lista banilor aruncaţi pe geam de către stat se adaugă alte multe milioane de euro date pentru aparatură medicală de ultimă generaţie care se învecheşte fără a fi folosită. Problema nu este deloc nouă: în 2005, presa scria despre un aparat de neuronavigaţie de 350.000 de euro, achiziţionat în 2002, pe care Spitalul din Târgu-Mureş nu-l putea folosi pentru că o parte a acestuia fusese trimisă la Spitalul din Târnăveni, unde era folosită ca masă ginecologică. Un an mai târziu, mass-media arăta că aparatură medicală ultramodernă de 1,5 milioane de euro zăcea nefolosită la Spitalul Penitenciar din Colibaşi, din lipsă de medici specialişti şi de fonduri pentru întreţinere, deşi ar fi fost extrem de utilă multor spitale civile.

Au trecut ani, dar lucrurile nu s-au schimbat: în 2014, în spitalele din Timişoara nu erau folosite două tomografe şi un angiograf, în valoare totală de peste trei milioane de euro, din cauza lipsei unor documente sau a banilor necesari reparaţiei unuia dintre aparate. Cazuri similare au fost depistate de Autoritatea pentru Monitorizarea Achiziţiilor Publice în Braşov, Sibiu, Codlea sau Bistriţa.

Oarecum înrudite sunt şi cazurile în care se achiziţionează mai multe echipamente decât este nevoie, asta deşi necesităţile unei instituţii sunt cu totul altele. „Noi nu avem benzină pentru maşinile de patrulare, foi de scris şi nici măcar girofaruri şi sirene la maşinile pe care tocmai le-am primit, însă ne-am trezit la birou cu două computere de om, cu toate licenţele posibile pe ele. Nu avem cum lucra pe două computere în acelaşi timp, dar ce bine ne-ar fi prins o multifuncţională“, se plânge un ofiţer de poliţie dintr-un judeţ din centrul ţării.

Modernizăm şi încuiem

Din categoria „cum să ne batem joc de banii contribuabililor“ fac parte şi proiectele de clădiri publice construite sau renovate şi apoi închise din lipsă de activitate. Un exemplu este şcoala din Câmpu Mare, comuna Albeni, judeţul Gorj. „Lucrările au început în 2007, iar recepţia finală s-a făcut în 2010. Au fost investite peste 20 de miliarde de lei vechi, bani daţi de Guvernul României. Din păcate, şcoala nu a funcţionat niciodată pentru că nu au fost copii suficienţi care să studieze în această unitate“, spunea, în 2012, primarul comunei, Dumitru Cornea.

Situaţii similare se întâlnesc în toate colţurile ţării: unităţi de învăţământ, săli de sport sau chiar parcuri în care s-au investit bani grei stau cu lacătul pe poartă. În 2013, de exemplu, sala de sport a Liceului cu Program Sportiv din Cluj Napoca, care costase 700.000 de euro, nu putea fi folosită de elevi din cauza unor probleme birocratice. Iar foarte recent presa a relatat despre două parcuri din comuna brăileană Stăncuţa, în care s-au montat, printre altele, sute de bănci şi coşuri de gunoi, în care accesul publicului nu este permis. Din aceaşi categorie fac parte reţelele de utilităţi publice la care nu se branşează (aproape) nimeni. În 2012, de pildă, presa a relatat despre reţeaua de apă şi canalizare din comuna gorjeană Stăneşti, care costase peste două milioane de euro, dar care ducea lipsă de clienţi, chiar dacă tariful lunar era de doar cinci lei. „Până în prezent, doar o şcoală şi o grădiniţă s-au branşat, pentru că au grupuri sanitare moderne. Dintre săteni, doar viceprimarul s-a conectat, deşi el încă nu are baie. Sunt şi localnici care au baie în casă şi care sperăm că se vor branşa anul viitor“, declara primarul Vasile Pârvulescu.

Exces de zel

În urmă cu două luni, o localnică din Târgu-Jiu s-a trezit cu un titlu executoriu emis de ANAF pentru o datorie de un leu la contribuţia pentru asigurările de sănătate. Femeia spune că nu are de gând să meargă să achite datoria, deoarece transportul până la sediul ANAF o costă mai mult decât debitul şi că, oricum, nu se simte datoare la stat, având în vedere că recent Finanţele i-au blocat din greşeală conturile, iar pentru deblocare banca i-a perceput un comision de 30 de lei, sumă pe care nu a avut cum s-o recupereze.

Problema cea mai mare este, însă, faptul că procesarea, imprimarea şi expedierea titlului executoriu pentru debitul restant pomenit mai sus a costat, cu siguranţă, mai mult de un leu. Şi, mai ales, că nu este vorba de un caz singular: de-a lungul anilor, presa a relatat zeci de cazuri similare. În ciuda promisiunilor repetate ale autorităţilor că vor impune o limită minimă pentru demararea procedurilor de somare şi executare silită.

Iar lista modurilor ciudate, aberante sau scandaloase în care statul înţelege să administreze banii pe care îi colectează de la noi ar putea continua. Este clar că în spatele unor decizii aparent ilogice se ascund, de fapt, acte de corupţie. Din păcate, în multe cazuri de risipă guvernamentală avem de-a face cu incompetenţă sau de-a dreptul cu prostie.