Metroul din Londra a luat ființă în 1908, când opt căi ferate independente au fuzionat pentru a crea un singur sistem. A fost nevoie de o hartă, astfel încât oamenii să știe încotro călătoresc. Harta pe care au făcut-o este complexă. Se pot observa râuri, acumulări de apă, copaci și parcuri; stațiile au fost înghesuite în centrul hărții, iar la periferie au existat unele care nici măcar nu au încăput pe hartă. Din punct de vedere geografic harta era corectă, însă nu prea utilă.
Intră în scenă Harry Beck. Harry Beck era un inginer proiectant în vârstă de 29 de ani, care lucrase pentru metroul din Londra. El a înțeles atunci că oamenilor care călatoresc în subteran cu trenul nu le pasă de ceea ce se întâmplă la suprafață. Ei vor doar să ajungă de la o stație la alta. „Unde mă urc? La ce stație cobor?” Sistemul este important, și nu geografia. El a luat această harababură ca niște spaghete și a simplificat-o. Liniile merg doar în trei direcții: ele sunt orizontale, verticale sau de 45 de grade.
De asemenea, a distanțat stațiile în mod egal, a făcut ca fiecare culoare a stației să corespundă cu culoarea liniei, și a rezolvat totul astfel încât să nu mai arate ca o hartă. Este ca o diagramă, asemenea unor circuite, cu excepția că circuitele de aici nu conduc electroni, ci tuburi ce conțin trenuri, ce conduc oameni dintr-un un loc în altul. În 1933, compania de metrou a decis să îi ofere hărții lui Harry Beck o șansă. The Underground a demarat un test pilot cu o mie de hărți de buzunar. Au dispărut într-o oră. Astfel și-au dat seama că au avut succes și au mai tipărit încă 750.000, și aceasta este harta pe care o vedeți și astăzi.
