Locuitorii metropolei renane Köln se pregăteau luni să-şi încheie cele trei zile de festivităţi culturale consacrate comemorării victimelor atentatului cu bombă comis acum exact un deceniu de trioul neonazist din aşa numitul grup terorist „NSU”. Apogeul manifestărilor, denumite, turceşte „Birlicte” (să fim împreună), la care au participat alături de politicieni precum ministrul federal al justiţiei, Heiko Maas, şi staruri pop ca Udo Lindenberg şi Peter Maffay, l-a constituit apelul la luptă contra rasismului lansat de preşedintele Germaniei, Joachim Gauck.
Oficialii germani, în frunte cu Angela Merkel, au cerut în repetate rânduri iertare victimelor şi familiilor victimelor terorismului NSU pentru erorile şi gafele în serie comise de autorităţi în investigarea crimelor naziştilor grupaţi în aşa numita „Subterană Naţional-Socialistă”.
Săptămâna trecută, ministrul german al justiţiei, social-democratul Maas, s-a arătat şi el profund ruşinat de seria inexplicabilă de pane săvârşite de anchetatorii celor zece ani de crime comise de nişte extremişti de dreapta intraţi încă din anii 90 în colimatorul poliţiei şi serviciilor secrete. Zilele de festivităţi şi manifestări din Keupstrasse, strada cartierului de imigranţi în majoritate turci în care deflagraţia bombei plină de cuie depuse de membri ai grupării NSU a provocat rănirea, în parte gravă, a 22 de oameni, vor deveni în curând o amintire. Dar misterul plutind asupra crimelor terţetului va persista probabil multă vreme. Cercetările sistematice ale unui cuplu de ziarişti de investigaţie, e vorba de Stefan Aust şi de Dirk Laabs, sugerează o net mai amplă cotă de vină a autorităţilor decât s-a presupus până de curând.
Decenii la rând s-a exclus oficial în Germania eventualitatea existenţei unui terorism de extremă dreapta pe teritoriul Republicii Federale. Timp de un deceniu, oficialităţile germane de la nivel inferior şi până la miniştrii regionali şi federali au susţinut şi repetat constant că, din motive rămase neexplicate, exclud un mobil xenofob sau rasist al crimelor, cărora le căzuseră victimă în special imigranţi turci şi care s-au dovedit apoi a fi fost comise de NSU. Nici atentatul soldat acum zece ani, în Keupstrasse, cu zeci de răniri n-a fost evaluat de autorităţi ca unul de sorginte teroristă de dreapta. S-a spus şi s-a repetat în neştire că ar fi, probabil, vorba de reglări de conturi interne, de tip mafiot, din lumea imigranţilor turci.
Lucrurile s-au schimbat abia în urma sinuciderii, în 2011, a doi membri ai grupării NSU, aflaţi pe punctul de a fi capturaţi în urma unor spargeri şi a depistării şi studierii armelor şi obiectelor aflate în posesia lor. Or, potrivit celor doi jurnalişti de investigaţie, autorităţile, şi mai cu seamă Verfassungsschutz, serviciul secret intern de contraspionaj şi apărare a constituţiei, par să fi fost net mai bine informate despre adevăratul substrat al atentatelor decât au admis până acum. Cei doi ziarişti, autori ai unei cărţi pe această temă, pledează în favoarea tezei lor pe baza unei sumedenii de indicii şi probe circumstanţiale care, luate separat, nu sunt concludente, dar care, împreună, îi conferă, incontestabil, greutate.
Aşa de pildă, investigatorii atentatului din Keupstrasse n-au avut probleme în a identifica rapid asemănarea frapantă dintre bomba utilizată în Keupstrasse şi cea detonată în 1999, deci cu doar cinci ani înainte, de un neonazist britanic arestat şi condamnat. Era vorba de un tip de exploziv al cărui mod de confecţionare fusese descris pe larg într-o publicaţie a extremei drepte. Extrem de suspectă, în context, e şi distrugerea inexplicabilă, de către serviciile secrete, a multor probe, rapoarte şi dosare legate de fărădelegile teroriştilor de extremă dreapta.
Rămasă neformulată explicit, teza celor doi ziarişti sugerează că serviciile secrete ar fi avut toate datele să ştie exact ce hram purtau atentatele NSU. Că, de fapt, au ştiut ce se petrece, dar, fiind conduse defectuos, inclusiv de oameni de dreapta, ar fi preferat să-şi ţină informaţiile sub obroc, să-şi protejeze informatorii infiltraţi ori, pur şi simplu, să închidă ochii din raţiuni politice.
Pare, pe de altă parte, că autorităţile au subestimat multă vreme nu doar virulenţa şi abilitatea tactică şi strategică a extremei drepte, ci şi capacitatea ei de a întoarce informatori şi de a infiltra astfel, la rândul ei, poliţia şi serviciile secrete. Nu e exclus, totodată, ca, după scandalul politic imens iscat de tardiva descoperire a grupului NSU, unii agenţi şi coordonatori ai serviciilor să se fi speriat de posibilele consecinţe administrative ale erorilor lor. E posibil ca spaima să-i fi determinat să procedeze la tentativa de a şterge urmele şi probele acestor greşeli, conţinute, bunăoară, în dosarele secrete ale informatorilor. Fapt e că seria acestor erori implauzibile a zdruncinat serios încrederea în serviciile secrete germane. Refacerea ei va fi cu siguranţă anevoioasă şi de lungă durată.
