Deutsche Welle a stat de vorbă cu profesorul John Muellbauer, expert în macroeconomie în cadrul Universităţii Oxford. Lucrarea sa din 1980, "An Almost Ideal Demand System", elaborată în colaborare cu Angus Deaton şi publicată în American Economic Review este considerată de specialişti drept unul din cele mai importante studii economice din întreaga istorie de o sută de ani a publicaţiei. O prioritate foarte importantă a eminentului specialist este să explice mai bine interacţiunile între sectorul financiar şi economia reală.
DW: Care sunt strategiile pe care Banca Centrală Europeană încearcă momentan să le aplice pentru a atinge ţinta de inflaţie de 2 la sută şi de ce nu dau ele roade?
John Muellbauer: Actuala strategie a BCE se bazează pe doi piloni. Pe de-o parte, se încearcă extinderea creditelor ieftine către sistemul bancar, condiţia fiind ca băncile să susţină micile afaceri. Concomitent, se încearcă achiziţionarea de active, proces care nu a înaintat prea mult până acum. Aceste metode, deşi au avut succes în Statele Unite, sunt mai puţin eficiente în Europa. În SUA, acţiunile Băncii Centrale, care cumpără obligațiuni și titluri garantate cu active au un efect mare asupra pieței ipotecare prin menținerea ratelor dobânzilor ipotecare la un nivel scăzut. O bună parte din împrumuturi este cheltuită, ceea ce ajută economia.
În Germania, Franţa şi Italia, situaţia este diferită. În aceste ţări, dacă vrei să obţii un credit ipotecar trebuie să plăteşti un avans substanţial. În Germania este foarte greu să iei un asemenea credit fără un avans de cel puţin 20 la sută. Când preţurile locuinţelor cresc, oamenii trebuie să economisească bani pentru acest avans. Aşadar, în loc de a fi stimulat consumul şi revigorată economia, efectul este invers.
În Germania, Franţa şi Italia se mai întâmplă încă un lucru interesant. Privite ca un întreg, suma totală a banilor deţinuţi de gospodării în conturile curente şi de economii este mai mare decât suma datoriilor. Dacă aduni toate economiile gospodăriilor din Germania, vei constata că ele sunt mult mai mari decât totalul datoriilor pe care le au aceste gospodării. Când dobânzile scad sau sunt foarte mici, cei care au economisit bani au, de fapt, sume mai mici de cheltuit. Aşadar, dobânzile mici îi ajută cu adevărat pe cei care împrumută bani, însă aceştia reprezintă o mică parte din economie, în vreme ce, aceia care fac economii sunt mult mai mulţi.
DW: Ce soluţie propuneţi?
John Muellbauer
JM: Sugestia mea pentru BCE este să trimită, împreună cu numărul asigurării sociale, un cec de 500 de euro fiecărui adult din zona euro. Această măsură va determina multe gospodării să cheltuiască. Desigur, în unele cazuri, aceşti bani pur şi simplu vor fi economisiţi, în vreme ce alţii vor prefera să achite o parte din datorii. Însă, dacă analizăm studiile privind modul în care oamenii au folosit sume similare de bani, constatăm că multe gospodării cheltuie o bună parte din aceşti bani în primul an. Or, acest lucru ar avea un impact major în activitatea economică.
DW: Conform sugestiei dumneavoastră, dacă BCE oferă oamenilor bani, aceştia vor cheltui banii, iar guvernele vor obţine venituri din taxe. În acest fel ar putea fi redus deficitul. Există precedente de succes în acest sens?
JM: Partea mai tristă este că multe lucruri de acest fel au avut loc în situaţii în care inflaţia deja devenise o mare problemă. Prin urmare, în multe cazuri, efectul nu a fost unul benefic. Însă, desigur, în zona euro, problema este alta: suntem în pragul deflaţiei. Suspiciunea mea este că în ianuarie, când va fi anunţată inflaţia anuală, zona euro ar putea înregistra inflaţie zero sau puţin sub sub zero. În aceste circumstanţe, întrebarea care se pune este cum va reuşi Banca Centrală Europeană să atingă ţinta de inflaţie. Dacă politicile convenţionale nu au avut rezultatele scontate, va fi nevoie de alte acţiuni, care să stimuleze activitatea economică şi să prevină agravarea fenomenului deflaţionist.
DW: Cât de importantă este oferirea sumei de 500 de euro cetăţenilor din ţările bogate în comparaţie cu o acţiune similară în ţările sărace?
JM: Unul dintre subiectele dezbătute în cadrul consiliului intern al BCE a privit modul în care politicile adoptate de bancă se răsfrâng asupra statelor europene. De pildă, dacă BCE cumpără obligaţiuni corporate, Franţa, care are o piaţă de obligaţiuni corporate foarte mare, ar beneficia de achiziţie într-un mod masiv, disproporţionat. În acelaşi timp, ţările cu o atare piaţă mai puţin extinsă, nu ar profita mai deloc. Prin urmare există permament îngrijorarea că politica aplicată este incorectă. Cred că cel mai simplu lucru pe care îl putem face este să avem o plată unitară pentru fiecare cetăţen din zona euro. Din punct de vedere politic este logic, firesc, să fii complet imparţial.
DW: Are Banca Centrală Europeană banii necesari pentru a face aşa ceva?
JM: Categoric da. Preşedintele Băncii, Mario Draghi, a vorbit despre o extindere de o mie de miliarde de euro a bilanţului. Propunerea mea ar reprezenta doar o parte infimă din această sumă. Este, deci, o sumă mică în comparaţie cu aceea despre care vorbeşte BCE, însă efectele ar putea avea un efect foarte puternic.
DW: Nu este doar o soluţie pe termen scurt?
JM: Absolut. Pe termen lung, procesul de reformă trebuie să continue. Aceasta ar fi doar o măsură temporară de prevenire a deflaţiei şi care ar ajuta zona euro să nu se prăbuşească într-o criză profundă, în stil japonez. Este esenţial să dispui de instrumente eficiente pe termen lung. BCE are o ţintă de inflaţie şi trebuie să adopte o politică eficientă pentru a respecta această ţintă. Dacă acest lucru nu se întâmplă într-un anumit orizont de timp, oamenii îşi vor pierde încrederea în abilitatea acestei instituţii financiare europene de a evita deflaţia.
În acest moment, cu precădere în economiile periferice, predomină senzaţia că stăpânii zonei euro găsesc tocmai în ţările sărace ţapii ispăşitori. Întreaga discuţie despre austeritate transmite ideea că celor care se află la butoanele economiei europene nu le prea pasă de oamenii săraci. Acesta este unul din motivele din cauza cărora se ridică partidele naţionaliste în ţări precum Finlanda, Grecia, Franţa şi Spania. Când iei o măsură cu efecte imediate, îmbunătăţeşti inclusiv perspectiva oamenilor şi le oferi acestora motive să aibă încredere în zona euro.
DW: Care sunt argumentele împotriva ideii pe care o promovaţi?
JM: De pildă, comentatorii germani vor spune că iniţiativa mea va anula dorinţa de a munci. Este, desigur, un argument prostesc, pentru că rata mare a şomajului în zona euro nu este cauzată nicidecum de lipsa dorinţei de a munci a oamenilor. Dimpotrivă: cauza şomajului este că pur şi simplu nu există locuri de muncă. Un alt argument ar putea fi că ideea mea subminează încrederea în moneda europeană, chipurile această măsură ar stimula inflaţia pe termen lung. Însă, o spun încă o dată, când eşti în pragul deflaţiei, poate că nu ar trebui să fie acesta primul lucru la care să te gândeşti cu îngrijorare. În fine, al treilea argument ţine de drept. Mai exact, că astfel de 'cadouri' oferite oamenilor săraci 'care nu le merită' încalcă normele etice. Se uită însă că politica monetară convențională presupune creșterea prețurilor activelor, de care beneficiază persoanele bogate. Aripa de dreapta vede acest lucru ca pe un beneficiu natural, dar consideră că oferirea aceluiaşi beneficiu celor săraci ar fi un gest injust. Cred că acest argument este imoral.
DW: Aşadar, ce s-ar putea întâmpla?
JM: Cred că se va discuta despre acţiuni concrete în primul trimestru din 2015. Dacă am dreptate în ceea ce priveşte deflaţia, experienţa aceasta va fi ca un ceas deştepător pentru consiliul Băncii Centrale Europene, care va trebui să găsească, rapid, soluţii viabile.
