Constituţia ne spune că preşedintele are în grijă mai degrabă securitatea ţării şi reprezentarea ei externă. Ocupantul fotoliului de la Cotroceni ar mai trebui să joace şi rolul de mediator între puterile statului şi să acorde decoraţii sau graţieri. Însă, având în vedere că el numeşte premierul, aprobă înlocuitorii miniştrilor, promulgă toate legile (având posibilitatea de a le retrimite în Parlament pe cele considerate neconforme) şi poate prezida şedinţele Guvernului arată că funcţia prezidenţială nu este chiar una decorativă. Iar faptul că, în cele mai multe cazuri, preşedintele şi premierul au provenit din aceeaşi tabără politică ne indică încă o dată că marea majoritate a deciziilor economice s-au luat cu ştirea şi aprobarea şefului statului. Iar acesta a avut grijă ca publicul să afle, într-un fel sau altul, dacă primul ministru a adoptat măsuri de unul singur.
Ion Iliescu (1990-1992)
Primul mandat al lui Iliescu a fost caracterizat în plan economic de o trecere lentă de la economia centralizată spre o incipientă economie de piaţă. Au fost autorizate firmele private şi investiţiile străine, întreprinderile de stat s-au transformat în societăţi comerciale, peste 80% din fondul funciar a trecut în proprietate privată, iar preţurile au fost liberalizate. În august 1991 a fost adoptată o lege privind privatizarea companiilor de stat.
Se pare că schimbările prea rapide (majoritatea iniţiate de premierul Petre Roman) i-au nemulţumit pe mulţi din aripa conservatoare a FSN (inclusiv pe Ion Iliescu), aşa că după mineriada din septembrie 1991 guvernul Roman cade, iar reformele programate pentru următoarea perioadă (inclusiv convertibilizarea leului) au fost amânate sau anulate.
Ion Iliescu (1992-1996)
Al doilea mandat al fostului lider comunist a fost marcat, în plan economic, de o continuare cu paşi mici şi foarte mici a reformelor economice. Unii dintre membrii puterii din acele vremuri spun că premierul Nicolae Văcăroiu a fost, în fapt, un executant docil al liniei conservatoare trasate de Ion Iliescu şi de grupul său. Totuşi, nu pot fi trecute cu vederea efectele programului de privatizare în masă sau al privatizărilor prin metoda MEBO. Indicatorii economici din perioada 1992-1996 au avut evoluţii oarecum contradictorii: PIB-ul a revenit iniţial pe creştere după scăderea din 1992, dar s-a plafonat în ultimii doi ani de mandat (acelaşi lucru petrecându-se şi cu exporturile sau cu salariul mediu net), deficitul bugetar a scăzut, iar rezerva valutară a crescut (de la 80 de milioane de dolari în 1992 la 750 de milioane de dolari în 1992; spre comparaţie, în prezent aceasta depăşeşte 39 de miliarde de dolari). În acelaşi timp, rata inflaţiei a totalizat aproape 400% în 1993-1994, scăzând apoi la „doar“ 35% pe an în 1995-1996. Nu se poate uita că în aceeaşi perioadă s-a prăbuşit, sub povara creditelor neperformante acordate, banca de stat Bancorex sau că sume imense au fost plătite de la buget drept subvenţii pentru companii de stat falimentare.
Emil Constantinescu (1996-2000)
Cele trei cabinete de centru-dreapta care au condus ţara în timpul mandatului lui Constantinescu (Victor Ciorbea, decembrie 1996-aprilie 1998, Radu Vasile – aprilie 1998-decembrie 1999 şi Mugur Isărescu – decembrie 1999-decembrie 2000) au fost susţinute de noul preşedinte în încercarea de a îndeplini cât mai multe din promisiunile cu care acesta câştigase alegerile. La început, au fost luate măsuri importante (cum ar fi accelerarea procesului de privatizare, liberalizarea totală a preţurilor şi a cursului de schimb al leului, restructurarea companiilor de stat, în special a celor din sectorul minier). Conflictele din interiorul coaliţiei de guvernare, dar şi mişcările sociale puternice (culminând cu mineriadele din 1999 care ameninţau să răstoarne puterea de la Bucureşti) au dus, însă, la o încetinire a ritmului reformelor. Astfel încât, în 2000, Emil Constantinescu a ieşit din scenă înfrânt pe plan politic, lăsând în urmă o societate şi o economie încă insuficient modernizate.
Ion Iliescu (2000-2004)
Al treilea şi ultimul mandat al liderului social-democrat a fost marcat mai degrabă de creşterea influenţei premierului Adrian Năstase în zona stângii româneşti. Nu este clar în ce măsură Ion Iliescu a mai putut dirija deciziile luate de acesta pe plan economic. Cert este că cei patru ani au fost caracterizaţi de o creştere constantă a PIB-ului şi a veniturilor, de o scădere a inflaţiei, de o majorare a investiţiilor străine şi de o creştere a ritmului privatizărilor. A continuat, însă, subvenţionarea „găurilor negre“, iar nivelul de corupţie pare să fi crescut.
Traian Băsescu (2004-2009)
Primul mandat de cinci ani al unui preşedinte român a debutat cu o relaţie strânsă între şeful statului şi premierul Călin Popescu Tăriceanu. În primii doi ani de guvernare au fost luate o serie de măsuri cu impact pozitiv asupra economiei, cea mai importantă fiind introducerea cotei unice. După ce relaţiile dintre cei doi au început să se deterioreze, tot mai multe decizii guvernamentale au fost luate fără girul preşedintelui. Acesta a criticat modul în care aveau loc tranzacţiile cu energie sau amânarea descentralizării administraţiei şi nu a fost de acord cu taxele pe viciu sau pe prima înmatriculare a autovehiculelor. În vara lui 2007, Băsescu s-a opus creşterii pensiilor propusă de Guvern, pe care nu o vedea sustenabilă, însă în toamna lui 2008 a fost un suporter al creşterii cu 50% a salariilor cadrelor didactice, măsură neagreată de Tăriceanu.
Dacă cei patru ani ai cabinetului condus de liderul naţional liberal s-au suprapus pe cea mai mare creştere economică din istoria recentă a României, anul în care ţara a fost condusă de cabinetul PDL-PSD avându-l în frunte pe Emil Boc a coincis cu debutul crizei.
Divergenţele dintre cele două componente ale coaliţiei, dar şi apropierea alegerilor prezidenţiale au făcut ca Executivul să nu ia aproape nicio măsură anti-criză.
Traian Băsescu (2009-2014)
De-abia după câştigarea celui de-al doilea mandat şi configurarea unei coaliţii guvernamentale în care PDL era vioara întâi, Traian Băsescu a putut să joace din nou un rol important în zona economică. Este cunoscut faptul că influenţa sa asupra democrat-liberalilor a dus la adoptarea unor măsuri nepopulare, cum ar fi tăierea salariilor şi a pensiilor (ultima fiind înlocuită, ca urmare a opoziţiei Curţii Constituţionale, cu creşterea TVA). Strânsul curelei şi alocarea de resurse către investiţiile publice pare să fi dat roade: după doi ani de recesiune (2009-2010), economia a revenit pe creştere în 2011 şi s-a menţinut aşa până în 2013.
De curând, însă, România a reintrat în recesiune tehnică. Majoritatea experţilor susţin că de vină sunt măsurile luate de cabinetul de stânga instalat în mai 2012 (asupra căruia preşedintele nu mai are, practic, nicio influenţă). Guvernul Victor Ponta este acuzat că a introdus noi taxe sau că le-a mărit pe cele existente, dar şi că a scăzut semnificativ sumele alocate investiţiilor publice în dorinţa de a creşte salariile şi pensiile şi de a se menţine, în acelaşi timp, în ţinta de deficit bugetar.
