Un angajat din România câştigă în medie circa 1.600 de lei (sau 360 de euro) pe lună. Un pensionar din sistemul asigurărilor sociale de stat primeşte, în medie, puţin peste 800 de lei (adică 180 de euro) lunar. Ca şi cum sumele de mai sus nu erau deja destul de mici, trebuie spus că jumătate din salariaţi încasează sub 1.100 de lei (sau 250 de euro) pe lună, iar aproape şase sute de mii de pensionari au dreptul lunar la mai puţin de 350 de lei (diferenţa până la această sumă fiind încasată sub formă de ajutor de la stat).

Punând la un loc lefurile, pensiile, dar şi alte venituri (onorariile liber-profesioniştilor, chirii, dobânzi, dividende, ajutoare sociale sau de şomaj, alocaţii pentru copii, indemnizaţii de tot felul şi aşa mai departe), aflăm că o familie medie de români are la dispoziţie, lunar, cam 2.400 de lei (adică undeva la 180 de euro pe membru, luând în calcul şi minorii). Aceleaşi calcule, făcute însă pentru gospodăria medie germană, au un rezultat foarte asemănător, însă cu o cifră în plus – 1.800 de euro. Cu alte cuvinte, românii trăiesc cu un venit lunar de zece ori mai mic decât cel al nemţilor.

Aparentul paradox

Desigur că multe servicii şi produse sunt mai ieftine în România decât în Germania sau în alte state vestice. De la chirii şi locuinţe la service-ul auto ori zugrăvit, de la o masă în oraş sau un bilet la film la asigurări ori taxe pe clădiri sau vehicule. În aceeaşi categorie sunt şi electricitatea, gazele, energia termică, apa, salubrizarea, transportul în comun, dar şi educaţia privată, tarifele de cazare sau telecomunicaţiile. Cu toate acestea, diferenţa de preţ nu este în niciun caz de 1 la 10 în favoarea României, iar pentru unele produse care cântăresc greu în coşul lunar autohton (cum ar fi alimentele, carburanţii auto sau îmbrăcămintea şi încălţămintea), diferenţele de preţ sunt mult mai mici. În unele situaţii, acelaşi produs costă la fel sau chiar mai puţin în Vest, iar în alte cazuri lucrurile sunt mai ieftine în România doar pentru că şi calitatea lor este mai scăzută.

Dincolo de statisticile care ne subliniază netul dezavantaj financiar pe care îl avem în faţa occidentalilor, se găseşte însă realitatea. Calculele arată că măcar vreo jumătate din români ar trebui să nu-şi mai permită mai nimic după ce-şi cumpără de mâncare. Cu toate acestea, străzile nu sunt invadate de cerşetori, fenomenul debranşărilor în masă de la sistemul de încălzire centralizată s-a încheiat în urmă cu vreun deceniu, iar dările către stat sunt plătite cu prioritate tocmai de cei mai săraci dintre noi. În plus, parcările mallurilor şi hipermarketurilor sunt mai mereu pline, sărbătorile şi vacanţele umplu staţiunile de turişti, iar numărul SIM-urilor active îl depăşeşte pe cel al locuitorilor.

Evaziunea e peste tot

Cum se poate explica discrepanţa dintre veniturile şi stilul de viaţă al multor români? În primul rând, ar trebui făcută o diferenţiere clară între veniturile declarate şi cele reale. „Eu le-am trecut vânzătoarelor pe cartea de muncă salariul minim pe economie, dar le mai dau la negru încă 500 de lei pe lună. Aşa sunt mulţumit şi eu, că nu mai plătesc o grămadă de dări la stat, şi ele, că le merge vechimea şi au asigurare de sănătate“, explică Adrian, patronul unui magazin din Piatra Neamţ. În alte cazuri (în special în construcţii şi agricultură, dar nu numai), salariul se plăteşte integral la negru. „Patronului îi convine, că nu dă nimic la stat, dar mie nu prea, că la pensie nu contribui şi dacă, Doamne fereşte, mă îmbolnăvesc sau am un accident, nu mă ajută nimeni“, se plânge Marius, lucrător pe şantierul unui bloc de locuinţe de lângă Bucureşti.

Şi micii întreprinzători (între câteva sute de mii şi un milion, conform estimărilor Capital), trăiesc aceeaşi minciună: pe hârtie marea majoritate a IMM-urilor româneşti sunt pe pierdere sau înregistrează profituri nesemnificative. În realitate, însă, destule din ele nu înregistrează în contabilitate toate veniturile. „Eu recunosc că nu declar decât maximum o jumătate din încasări. Însă toată lumea face la fel“, spune Cristi, patronul unei vulcanizări din Rahova. Şi cam ăsta e adevărul – când aţi primit ultima dată un bon fiscal la spălătorie, la frizerie ori la restaurant?

Între muncă şi şpagă

Nu trebuie uitaţi cei aproximativ trei milioane de români care se află în străinătate şi sumele trimise de ei rudelor rămase în ţară. În 2013, aceste sume au reprezentat peste 3,5 miliarde de euro, dar dacă sunt luaţi în calcul banii sosiţi pe căi neoficiale, probabil vorbim de circa cinci miliarde de euro. Ceea ce ar putea însemna, pentru familiile lor din ţară, câteva sute de euro pe lună necuprinşi în statistici.

Lăsat în mod nedrept la urmă, fenomenul micii corupţii joacă şi el un rol important în strategia de supravieţuire financiară a multor români. Fie că e vorba de şpaga fără de care lucrurile nu se mişcă ori merg prea încet, fie că e vorba de mai micile sau mai marile atenţii oferite medicilor, profesorilor ori funcţionarilor de la ghişeu, s-a estimat că ar putea fi vorba de până la jumătate de miliard de euro primiţi anual de bugetari sub formă de mită sau foloase necuvenite.

În plus, chiar dacă nu ai acces la alte surse de venit, modul în care îţi cheltuieşti banii poate face diferenţa dintre falimentul personal şi supravieţuire ori, de ce nu, trai relativ decent. Cumpărăturile second-hand (de la mica publicitate sau din magazinele specializate – pentru locuitorii marilor oraşe s-ar putea să fie o surpriză faptul că în localităţile mici încă se vând în astfel de locuri nu doar haine, ci şi electronice, electrocasnice, mobilier, decoraţiuni sau jucării) ar putea explica prin ce metode îşi permit anumite lucruri cei mai săraci dintre noi.

Banii nu sunt totul

Există soluţii chiar şi atunci când nu ai (mai) deloc bani – în multe zone (mai ales la ţară) încă se practică pe scară largă trocul (în produse sau servicii, de genul un litru de vin pe două kilograme de mălai sau o zi de muncă la câmp pentru jumătate de sac de cartofi). Iar o bună parte din români îşi repară singuri uşa, chiuveta sau chiar maşina, îşi zugrăvesc singuri apartamentul sau chiar îşi construiesc, cu ajutorul rudelor şi vecinilor, garduri, magazii ori chiar case, stilul „do it yourself“ ducând la economii importante. Dar reţeta infailibilă aplicată de majoritatea conaţionalilor, şi nu de ieri, de azi, este să-şi producă – măcar în parte – alimentele de care au nevoie. Şi nu este vorba doar de cei 45% din locuitori care trăiesc în rural şi care-şi iau din gospodăria proprie legumele, fructele, ouăle, laptele sau carnea, ci şi de mulţi orăşeni. Cei care locuiesc la casă îşi transformă deseori curtea în grădină sau în micro – fermă de animale (încă se pot vedea în Bucureşti vaci sau capre păscând la umbra clădirilor moderne ridicate la marginea metropolei). În timp ce pentru locatarii blocurilor, pământul moştenit de la rudele de la ţară se poate dovedi mană cerească. „Eu şi soţia avem în total pensii de 1.600 de lei. Dar ne mutăm la ţară opt-nouă luni pe an, aşa că nu numai că scăpăm de cheltuielile de întreţinere, dar ne şi producem singuri aproape toată mâncarea. Nu mai cumpărăm decât zahăr şi ulei plus, desigur, cosmetice sau detergenţi. Una peste alta, nu numai că ne descurcăm, dar putem pune şi bani deoparte“, explică piteşteanul Titi Mănăilă. Concluzia este simplă: nu suntem atât de săraci pe cât ne arată statisticile. Asta şi pentru că economia subterană a avut, în 2013, potrivit unui studiu AT Kearney, o pondere de 28,4% din PIB (adică aproape 40 de miliarde de euro). Însă nu suntem nici atât de înstăriţi încât să ne treacă măcar prin minte a începe să ne declarăm veniturile ascunse de ochii Fiscului.

 

180: de euro pe lună este, oficial, venitul mediu lunar disponibil pentru fiecare român. În Germania, suma este de zece ori mai mare

28,4% a reprezentat în 2013 ponderea economiei subterane în PIB-ul României. Suntem pe locul al doilea în UE la acest capitol, după Bulgaria