În Monitorul Oficial din 18 septembrie 2014 a fost publicată Decizia nr. 5/2014 a Comisiei fiscale centrale prin care se stabilește că turnul de susținere a turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor, așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Codul fiscal. Altfel spus, pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene se datorează impozit pe clădiri!

În primul rând, art. 249 din Codul fiscal definește clădirile astfel: „orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri“.

Deși au existat multe discuții cu privire la această definiție și încadrarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene, punctele de vedere fiind împărțite (inclusiv la nivelul Ministerului de Finanțe, care nu a dat niciodată până în data de 18 septembrie un răspuns clar cu privire la această problemă, semnalată de ani de zile de mediul de afaceri), se pare că, într-un final, problema s-a rezolvat: Turnurile de susținere a turbinelor eoliene sunt clădiri! Faptul că până la urmă Ministerul de Finanțe a ajuns la o concluzie și a dezlegat o problemă ar trebui să ne bucure, dacă nu ar fi, în aceeași măsură, menită să ne înspăimânte prin efectele pe care le poate genera asupra mediului de afaceri.

 Deși părea suficient de clar pentru toată lumea că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu aveau ce caută în definiția clădirilor, se pare că din nou, legiuitorul, de data aceasta prin vocea Comisiei Fiscale Centrale, a avut altă opinie (care, între noi fie vorba, putea să se concretizeze în niște lămuriri/decizii emise cu ani în urmă, nu acum, când efectele pot deveni catastrofale așa cum vom explică în cele de mai jos). 

Urmând logica deciziei sus-menționate (oricare ar fi aceasta), ar însemna că în definiția clădirilor s-ar încadra și orice alte tipuri de construcții, care, în mod evident, nu sunt clădiri, dar au pereți și ar putea adăposti oameni, animale obiecte, echipamente etc. (ne gândim aici la pasajele subterane, de exemplu). 

În continuare, pentru dezlegarea raționamentului Comisiei Fiscale Centrale, propunem un exercițiu simplu, învățat demult în școală: metoda reducerii la absurd. Dacă importantă în interpretarea definiției este noțiunea teoretică de adăpost, am putea ajunge în situația hilară în care chiar și o copertină ar putea îndeplini acest rol! Într-un astfel de caz, o copertină devine mai simplu clădire decât un turn de susținere a unei turbine eoliene, deoarece copertină poate fi văzută ca un „acoperiş“, deși nu are pereți, pe când turnul de susținere al turbinei, în niciun caz (cel puțin cunoscut de noi) nu are acoperiș, iar despre pereți, ce să mai discutăm… Practic, un astfel de turn are mai degrabă caracteristicile unei conducte imense, așezate pe verticală! Așa că, mergând pe același raționament al reducerii la absurd, de ce o conductă amplasată vertical este clădire, în timp ce una amplasată orizontal (în care repetăm, în caz de nevoie se pot adăposti oameni, animale sau echipament) nu mai este clădire?

Efectele deciziei

Trecând însă peste discuția legată de definiția clădirilor, mult mai importante sunt efectele acestei decizii. Conform Codului fiscal și Codului de procedura fiscală, deciziile Comisiei fiscale centrale urmăresc aplicarea unitară a legislației fiscale. Prin urmare, interpretările date de Comisia fiscală centrală (prin deciziile emise de această) produc efecte de la data intrării în vigoare a prevederilor în aplicarea cărora au fost emise. Adică pot fi aplicate retroactiv! 

În cazul de față, definiția actuală a clădirilor, prevăzută la art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, este în vigoare de la 1 ianuarie 2007. Având în vedere că, în marea majoritate a cazurilor, proprietarii parcurilor eoliene nu au plătit impozit pe clădiri pentru turnurile de susținere ale turbinelor, acestea intrând în mod clar în sfera de aplicare a nou instituitului impozit pe construcții („taxa pe stâlp“ care se plătește la bugetul de stat), decizia dă acum posibilitatea autorităților locale (de această dată) să solicite plata impozitului pe clădiri pe ultimii 5 ani, împreună cu majorări de întârziere. Iar dacă respectivele turbine eoliene nu au fost reevalute, impozitul aplicat nu va fi de 1,5%, ci cota majorată (de la 1 ianuarie 2012, aceasta este de 10% – 20%, respectiv 30% – 40%, în funcție de data ultimei reevaluări, aplicat la valoarea de inventar). 

În plus, toți cei care au plătit „taxa pe stâlp“ pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene va trebui acum să solicite restituirea taxei ca nedatorată. Ar fi absurd, nu-i așa, să plătim și taxa de stâlp (pentru construcții care nu sunt clădiri) și taxa locală pe clădiri pentru același element: un turn! Și iată cum, dintr-o dată, printr-o decizie a Comisiei Fiscale Centrale, bugetul de stat pierde și bugetelor locale li se alocă, cel puțin pe hârtie, fonduri suplimentare, pe spinarea deținătorilor de parcuri eoliene care nu au făcut altceva decât să respecte legea, sau cel puțin interpretarea acesteia până în data de 18 septembrie 2014.

Cine va suporta majorările de întârziere pentru acest ping pong între bugetul de stat și bugetele locale? 

Ca să nu mai vorbim de faptul că Decizia Comisiei fiscale centrale nu doar că naște multe semne de întrebare cu privire la modul în care vor înțelege autoritățile să o aplice, dar nici nu pare să țină cont de aspecte de principiu destul de importante. Astfel, la o prima analiză, decizia pare să fie incompatibilă cu principiul securității juridice. Or, conform CJUE, principiul securităţii juridice, care are drept corolar principiul protecției încrederii legitime, impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea acestora să fie previzibilă pentru justiţiabili.

Acest principiu se impune cu o rigoare deosebită atunci când este vorba de o reglementare care poate presupune obligații financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască cu exactitate obligațiile pe care le impune această. Dar deja ajungem să aplicăm principii unei situații absurde. Probabil că, și în acest caz, ca și în multe alte cazuri în care Comisia Fiscală Centrală a emis decizii în aplicarea legii care mai mult au încurcat decât să descurce lucrurile, contribuabilii vor trebui să își caute dreptatea în instanță.

Ruxandra Jianu, Tax Partner, Biriş Goran

Sorin Biban, Tax Manager, Biriş Goran