În 1990 populația României număra 23,2 milioane persoane. După un program prelungit de creștere a natalității în perioada comunistă, în care am învățat că statul socialist are nevoie de forță de muncă. Avortul era interzis, iar femeile cu trei – patru copii erau mame-eroine. Natalitatea în scădere și migrația ne-au dus la o populație de 19,76 milioane persoane în 2016 (populația rezidentă, conform INS), adică o scădere de 3,44 milioane. Dacă ne luăm după datele publicate de Organizația Națiunilor Unite, scăderea este chiar mai mare, de la un total de 23,5 milioane în 1990 până la 19,5 în 2015, adică un minus de patru milioane. Practic, ne-am întors la nivelul anilor 1965 – 1966, când populația României era tot de aproximativ 19,5 milioane. 

Pierderea unui procent de 15% din populație în 26 de ani este imensă și poate deveni devastatoare pentru orice economie. Dacă situația nu se va modifica semnificativ, în 2050, adică peste 24 de ani, România va avea numai 14,5 milioane locuitori conform estimărilor ONU, dintre care mulți vor fi în trecuţi de 64 de ani (estimările INS indică atingerea unei populații de 14 milioane persoane în 30 – 40 de ani). Dacă în prezent avem 13,26 milioane de persoane între 20 și 64 de ani și doar 6,5 milioane copii și persoane de peste 64 de ani, în 2050 numărul adulților este estimat să scadă până la 8,5 milioane (și circa șase milioane copii și bătrâni). 

Presiunea asupra sistemului de pensii este evidentă. În 1990 numărul total de pensionari era de 3,58 milioane, iar primul trimestru din acest an a ajuns la 5,27 milioane (în scădere de la 5,33 milioane la începutul lui 2015). În prezent, raportul de salariați versus pensionari este de nouă la zece, conform INS, cu variații majore în funcție de regiune, de la cinci pensionari la 10 salariați în București până la 17 pensionari la zece salariați în județul Teleorman. 

Mulți plecați, puțini rămași

Deficitul bugetului de pensii de anul trecut s-a ridicat la 18 miliarde lei, cheltuielile totale ale bugetului de asigurări sociale fiind de 52 miliarde lei. În prima jumătate a anului în curs, deficitul s-a redus cu 16%, ca urmare a creșterii contribuțiilor cu 2,8%, dar deficitul rămâne la valori îngrijorătoare, mai ales pe termen lung. 

Numărul salariaților calculați de INS la finele trimestrului al doilea al anului era de 6,14 milioane, fiind inclușiv aici și cei din forțele armate și persoanele care lucrează în sectorul informal sau la negru (dintre care circa 4,8 milioane salariați contribuabili la bugetul de stat). Alte 2,38 milioane persoane sunt încadrate la categoria patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremunerați sau membri au unei societăți agricole. Dacă adăugăm și numărul de 530 de mii de șomeri ajungem la totalul populației active, de 9,05 milioane. Problema la nivel de economie este că, având un șomaj de sub 5%, adică un nivel considerat natural, și restul populației ocupate în diverse forme, este foarte greu să găsim forță de muncă pentru dezvoltarea de noi proiecte și investiții. Se știe deja că, în timp ce populația angajată tinde către ocuparea unor locuri de muncă mai bine plătite și cu calificări mai mari, forța de muncă necalificată este din ce în ce mai puțină. Iar aici este cea mai mare problemă provocată de scăderea demografică. 

Diferența de patru milioane de persoane din populația României dintre 1990 și 2016 o găsim în primul rând peste hotare. Numărul exact al persoanelor aflate în străinătate este dificil de stabilit, dar se știe oficial că aproximativ două milioane au domiciliul declarat în Italia și în Spania, la care se adaugă aproximativ un milion în alte state, inclusiv cele din afara Uniunii Europene. Chiar dacă nu sunt patru milioane, cu doar 3,5 milioane, românii plecați în străinătate reprezintă un bazin masiv de forță de muncă (și nu numai) pentru economia noastră. Din păcate, majoritatea celor plecați nu intenționează să se întoarcă în țară; cei care au fost loviți de criza din 2009 s-au întors deja. În cazul în care proiectele guvernamentale de atragere a celor plecați vor eșua, nu ne rămâne decât să așteptăm o creștere suficientă a economiei și a nivelului de trai astfel încât să se dorească întoarcerea acasă.

Accent pe natalitate

În lipsa unei modificări a migrației astfel încât să ajungem pe excedent, singura soluție pentru țara noastră este natalitatea. Însă și la capitolul fertilitate România este pe unul dintre ultimele locuri din lume, cu doar 1,33 copii născuți de o femeie, sub media UE de 1,61 copii și mult sub cea a păstrării numărului de cetățeni, de 2,1 copii. De altfel, inclusiv datele INS arată că până în 2013 scăderea populației era provocată în mai mare măsură de migrația externă decât de diferența dintre nou-născuți și persoane decedate, iar din 2014 cele două cauze și-au inversat importanța. Natalitatea redusă și creșterea speranței de viață duce la dispariția a 80.000 de persoane anual. 
Îmbătrânirea populației se vede în anuarul demografic, care ne arată că în 1970 grupa de vârstă de peste 65 de ani reprezenta 8,6% din totalul populației, iar copiii în vârstă mai mică de 15 ani aveau o pondere de 25,9%, în 2014 cei în vârstă au ajuns la 15,1% din total, iar copiii au coborât la 14,9%. 

Putem spune că avem o perioadă de respiro până în 2030, an până la care populația aptă de muncă (15 – 64 de ani) se va păstra la aproximativ 12 milioane. Dar până atunci va fi nevoie obligatoriu de o creștere a natalității care, coroborată cu un număr mai mare de imigranți, să contrabalanseze scăderea prognozată pe termen mai lung. De altfel, acesta este și modelul adoptat de statele dezvoltate afectate de îmbătrânirea populației și scăderea natalității; multe state au pus accent pe sprijinirea creșterii copiilor și pe atragerea de forță de muncă din alte țări.