Testul banal al încercării de a rezerva un bilet la teatru, înainte să înceapă vacanța de vară, dă o imagine, oricât de neștiințifică ar fi ea, a stării de fapt: cel puțin la piesele de teatru care au nume consacrate în distribuție, nu mai găsești niciun bilet nici cu o săptămână înainte de ziua în care e programat spectacolul.
Dacă aveți impresia că avalanșa de public e un semn că teatrul a devenit un megabusiness, ei bine, vă înșelați. Când intră în discuție termeni precum buget, ROI (returul pe investiție), salarii, impozite și așa mai departe, lucrurile stau cu totul altfel. O spun la unison directorii de teatre, actorii și regizorii. „Da, publicul larg s-a întors cu faţa spre teatru de vreo trei ani încoace. Teatrele nu mai au destule bilete pentru câţi spectatori vor să vadă piesele.
Dar și criza a avut contribuția ei – teatrul a devenit refugiul din cotidian, dacă vreți“, explică paradoxul Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB), cu detașare și luciditate. Actorul Victor Rebengiuc – protagonistul din „Legenda Marelui Inchizitor“, piesă jucată la TNB de peste 50 de ori -, dezvoltă ideea: „că sălile de teatru sunt pline s-ar putea datora și faptului că oamenii sunt sătui de ceea ce văd la televizor. Vulgaritatea asta excesivă, cu cancanuri și vedete de carton, politicieni, criză, nu mai e o distracție și… caută teatrul. Cred că sunt prea puţine săli în Bucureşti faţă de foamea de teatru care există în momentul de faţă“. Pe de altă parte, maestrul ține să facă o „mică“ precizare: sălile sunt pline la toate teatrele şi la orice spectacol, bun sau prost. „Există doar spectacole bune şi foarte bune. Asta nu prea se poate. Am impresia că oamenii știu doar că, dacă au cumpărat un bilet, obligaţia lor e să intre în sală şi să aplaude la sfârşit“.
Cu un picior încă în comunism
Dincolo de cauze și efecte, teatrul românesc funcționează după reguli de dinainte de ’89: acționar unic a rămas statul, banii vin, așadar, de la bugetul local, salariile sunt fixe și se acordă în funcție de vechime și categorii. Un actor consacrat câștigă circa 2.000 de lei pe lună, iar unul începător încasează lunar cam 1.000 de lei.
„În toată Europa, de altfel, teatrele sunt subvenţionate. Dar ale noastre nu doar că sunt subfinanțate, dar nu poți să miști nimic fără aprobare de la primărie. Noi suntem manageri doar cu numele, în realitate suntem simpli administratori“, spune Alexandru Darie, directorul general al Teatrului Bulandra și președinte al Uniunii Teatrelor din Europa (din 2006).
De pildă, bugetul alocat, anul acesta, Teatrului Bulandra este de circa 2,5 mil. euro, din care „60% se întorc la stat sub formă de TVA și alte taxe și impozite“, subliniază Darie. Ceea ce înseamnă că instituția trebuie să se descurce de fapt cu câteva sute de mii de euro.
„Un teatru de clasă A din Germania are un buget anual de 47 de mil. euro și vinde bilete cu 40 de euro. La noi, cel mai scump bilet este de 50 de lei. Deci, despre ce rentabilitate vorbim?“, întreabă retoric Darie.
Dar în teatru rentabilitatea are un alt înțeles decât cel strict economic. „Marfa” e un produs cultural în care încasările directe acoperă doar parţial investiţia. De aceea, teatrele de repertoriu din Bucureşti şi din ţară sunt subvenţionate fie de Ministerul Culturii (Teatrul Naţional), fie de primării. Aşadar, stricto sensu, un spectacol rentabil este atunci când încasările din vânzarea biletelor „acoperă între 10% şi 20% din costurile totale. Noi anul acesta am stabilit un record al încasărilor, am ajuns la 18% din cheltuieli“, spune încântat Ian Caramitru.
Ar putea fi privatizarea o soluție și în ecuația bugetelor mici ale teatrelor? „Nu. Există doar două locuri în lumea asta unde teatrele private sunt profitabile: West End din Londra şi Broadway–ul american. În rest, nu există teatre private care să aducă profit“, comentează  Alexandru Darie, care crede că privatizarea teatrelor „ar însemna moartea lor. Un investitor privat ar avea tentaţia să facă spectacole facile, vulgare, să le transforme în teatre de revistă, chiar erotice, doar ca să producă bani“. În opinia lui, soluția ar fi alta: „E nevoie de o lege a teatrelor şi o descentralizare a lor. Lucrurile ar sta altfel dacă am fi o fundaţie sau un SRL cu caracter special, în care unic acţionar să fie statul“.
Alternativa din cafenele
Ca tendinţă generală, numărul spectatorilor a crescut şi în teatrele din povincie – Sibiu, Cluj sau Craiova -, dar când vine vorba de rentabilitate, nici aici lucrurile nu stau altfel. „Dacă vorbim de teatru ca instituție, nu poate fi o afacere în România“, e de părere și Mircea Cornișteanu, directorul Teatrului Național „Marin Sorescu“ din Craiova. La Sibiu, situația e specială, spectatorii au fost formați în timp prin intermediul Festivalului Internațional de Teatru care prezintă anual peste 300 de evenimente cu participanți din 70 de țări.
„S-au dezvoltat, astfel, o tradiție și o bună informare a publicului, care știe să aleagă. Cu siguranță că teatrul poate fi o afacere bună în România, atâta timp cât îți cunoști foarte bine publicul“, crede Adrian Tibu, purtătorul de cuvânt al Teatrului Național „Radu Stanca“.
În România sunt vreo 50 de teatre, dintre care15 numai în București. Și dacă mecanismul de stat e greoi, teatrul independent a început, discret, să se miște. Cât de bine? Iată un indiciu: în paralel cu teatrele de repertoriu, fac teatru și nouă companii private (Teatrul Act – singurul teatru privat cu sală proprie, Green Hours, Teatrul Unu, Teatrul meu, La Scena, Teatrul Incomod, Teatrul Inexistent, Teatrul D’Aia și Teatrul de Artă București), care joacă în săli închiriate sau în cafe-teatre (Green Hours, La Scena, Baraka, Godot sau Muse).
„Acum avem șapte producții proprii, trei cooptate și încă trei în pregătire. Singura sursă de finanțare este prețul biletului – circa 20 de lei“, spune George Constantinescu (28 de ani), cel care a înființat, în aprilie anul trecut, Teatrul de Artă București. După un an, număra deja 160 de reprezentații. În medie, onorariul pentru un actor care joacă în cafenele și puburi este între 200 și 400 lei, iar costurile pentru tot ce înseamnă producție și punere în scenă oscilează între 1.000 și 2.000 lei.
„Acest segment aduce profit – putem fi geniali, putem face spectacole extraordinare, dar încă nu știm să ne promovăm“, spune el. Având în vedere că în teatrele naționale nu se mai fac angajări de mai bine de trei ani, plus că școlile de teatru scot absolvenți pe bandă rulantă, spaţiile neconvenţionale sunt descrise de Ion Caramitru ca fiind niște „mici laboratoare de experiment” pentru tinerii actori. Una din noile săli ale Teatrului Național va fi la dispoziţia actorilor şi regizorilor tineri – acces la spaţiu, la decoruri; vor avea dreptul să repete patru săptămâni şi să joace două săptămâni“, promite el.
Și pentru că tot vine vorba de regizori tineri, Valentin Luca, regizor de scenă la TNB (36 de ani), crede că valoarea spectacolului de teatru constă, în primul rând, în capitalul de imagine pe care un finanțator îl poate obține. „Spectacolul Ancăi Constantin – Fericirea e marcă înregistrată – este ca un copil de patru ani de care părinții trebuie să se îngrijească. Criză sau nu. Cu alocație sau fără. S-a jucat în Teatrul Podul, Green Hours, La Scena, Control, Clubul Țăranului, Prometeus, Godot.. iar locurile de joacă costă, ca și drumul până la ele“, spune el.
Cât privește calitatea producțiilor, în opinia lui Caramitru, e normal să fie repertoriu variat, pentru toate segmentele de  spectatori. „Teatrul e într-o continuă mişcare şi ceea ce e interesant sunt chiar formele noi, modurile diferite de atacare a temelor mari teatrale“, conchide el. Și, prin neconvențional, teatrul nu a făcut altceva decât să se reinventeze. Și să facă spectacolul să continue.
Victor Rebengiuc: "Mă aşteptam ca după nenorocirea asta cu tăierile de salarii să se golească sălile"