În anul 1992, România, o ţară la început de tranziţie, încearca să aplice regulile capitalismului, după zeci de ani de comunism şi economie centralizată. Într-o profundă recesiune (scădere economică de -8,8%, produsul intern brut fiind de 19,5 miliarde de dolari), cu un PIB pe cap de locuitor de 854 de dolari, economia românească îşi dorea să păstreze fabricile şi companiile, toate de stat, care ofereau locuri de muncă  pentru 6,88 milioane de salariaţi, un record care nu a mai fost atins în următorii 25 de ani. 

Aceştia trăiau la limita subzistenţei, salariul mediu net lunar pe economie fiind de 65 de dolari, iar indicele preţului de consum era 210% (scumpirile). În ciuda numărului mare de angajaţi, şomajul era ridicat, respectiv de 5,4%. Cu toate acestea, ţara noastră avea o populaţie de 22,81 de milioane de persoane, cel mai ridicat nivel înregistrat vreodată, raportat la primul recensământ al României Mari, din 1930.  În 1992, nu mai puțin de 33% din populația ocupată era implicată în agricultură, 31% în industrie, restul în servicii, construcții, apărare și ordine publică, administrație, educație sau sănătate. Investițiile străine directe erau doar un vis frumos, și au reprezentat 59 de milioane de dolari.

Tot atunci, apăreau primii „particulari“, într-un climat fiscal incert, care permitea multe abuzuri. În 1992 s-au înfiinţat peste 137 de mii de firme, aproape 5% din totalul companiilor înfiinţate în ultimii 25 de ani în România. Puţine au rezistat, însă. Datele Registrului Comerţului arată că durata medie de existenţă a firmelor înfiinţate din 1990 până în 2015 a fost de nouă ani. 

Un an mai târziu, în 1993, încep concedierile în masă, rata şomajului ajungând la 9,2% şi, în 1994, ajunge la 11%. Peste 400 de mii de oameni şi-au pierdut locul de muncă în doar doi ani. Populaţia începe să scadă anual cu câteva zeci de mii de persoane. PIB-ul ia un ușor avânt (la 30 de miliarde de dolari în 1994), iar salariul mediu net creşte la 119 de dolari, dar puterea de cumpărare rămâne foarte scăzută, scumpirile fiind de 136% (IPC).

Progresul, în ur­mătorii ani, a fost încet, dezechilibrat şi cu multe fluctuaţii majore, este de părere Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal. „Până în 2000, a fost o perioadă de transformări structurale majore, dar fără abordări definite, fără continuitate în reforme şi nu a existat un ciclu economic normal. Economia era preponderent donimată de agricultură“, a explicat acesta. 

 

Semne bune

Peste şase ani, respectiv începând cu anul 2000, când apar perspectivele aderării României la NATO şi UE dau încredere străinilor să vină să investească în țara noastră. „Din acest moment putem vorbi de o evoluţie economică normală. Intrările de capital străin au fost esenţiale pentru accelerarea convergenţei. Acesta este momentul în care ponderea serviciilor în PIB a început să crească, în detrimentul agriculturii“, a explicat Ionuţ Dumitru. A fost primul an de creștere economică (2,4%) după trei ani de recesiune. 

Cu toate acestea, în acel an, lefurile nete au crescut foarte puţin,  la 134 de dolari pe lună, iar PIB-ul a ajuns la 40 de miliarde de dolari. Puterea de cumpărare rămâne mică, rata medie a inflației fiind de  45,7%. Şomajul este în continuare de două cifre, respectiv 11,2%, iar numărul de angajaţi scade cu 2,2 milioane de persoane, faţă anul 1992. „Începând cu anul 2000, România a reluat  lupta cu flagelul inflației și a reintrat pe creșterea economică bazată în principal pe exporturi. Scăderea inflației a permis ca populația să beneficieze în mod real de creșterile salariale și nu doar în mod iluzoriu, ca în anii ‘90. Salariile s-au majorat în termeni reali, în medie cu circa 6,5% pe an din 2000 până în 2016. În aceeași perioadă, numărul de salariaţi a crescut cu 150 de mii. Toate acestea s-au întâmplat concomitent cu o scădere a populației“, a explicat, pentru Capital, Horia Braun, economist-șef al BCR.

Două momente cheie

În 2004, când România a aderat la NATO, economia noastră era pe val. Cel puțin în cifre. Avansul PIB a fost unul record, de 8,5%, salariul mediu net crește la 185 de dolari, iar inflația scade spectaculos, la 11,95%. PIB-ul pe locuitor ajunge la 4.577 de dolari, însă locurile de muncă erau, în continuare, mai greu de găsit, rata șomajului fiind de 6,8%. În acel moment, România mai avea 4,46 milioane de salariați. Lucrurile merg suficient de bine încât să ofere încredere antreprenorilor că pot exista și rezista. Astfel, peste 144 de mii de noi firme sunt înființate.

 

„Economia românească postdecembristă a avut două momente cheie, respectiv aderarea la NATO și cea la Uniunea Europeană“, a explicat Ionuț Dumitru. Următorii trei ani, spune el, sunt anii în care economia se supraîncălzește și apar deficitele. De aici și consecințele drastice ale crizei care a urmat la finalul anului 2008. Însă, anul 2007 este crucial în dezvoltarea economiei noastre. Aderarea la Uniunea Europeană deschide granițele circulației mărfurilor și a piețelor financiare dar și a pieței muncii. În iulie 2007, populația scade cu cincizeci de mii de persoane față de aceeași lună a anului anterior. Numărul salariaților crește, pentru prima dată semnificativ, la 4,88 de milioane de angajați.

Peste 200 de mii de persoane și-au găsit job în acel an. „Roadele“ noului statut se resimt cu adevărat în anul 2008, când economia a crescut ca ciupercile după ploaie (+8,5%), pe un puternic avans al consumului susținut de creditare. Și numărul de salariați depășește pragul de 5 milioane, pentru prima dată în ultimii zece ani. Iar șomajul scade, astfel, la 4%. „Aderarea la Uniunea Europeană a deschis ușile pentru mulți români, mai mult de un milion dintre ei emigrând în Occident. Pe de altă parte, s-au deschis și uşile capitalului străin, care a înregistrat intrări substanțial mai mari în anii de după aderare, contribuind la integrarea economiei românești în lanțurile de producție europene. Astfel, economia românească s-a deschis tot mai mult, ponderea comerțului exterior în PIB crescând cu peste 20 de puncte procentuale  în anii de după criza financiară“, a explicat economistul șef al BCR.

Anii de cumpănă

 

Criza financiară mondială lovește în plin în toamna anului 2008, țara noastră fiind în plină campanie electorală, blocând accesul la finanțare ieftină a statului, care cheltuia în neștire și fără chibzuință. Deficitul bugetar sare la 4,8% din PIB. Iar următorii ani sunt grei pentru economia românească. Mediul privat e primul care reacționează, reduce subtanțial investițiile, face concedieri și tăieri de salarii. Executivul amână deciziile importante încă un an. În 2009, România intră, după 18 ani, din nou într-o recesiune profundă (-7%). Șomajul ajunge la aproape 8%, iar numărul de salariați scade, într-un an, cu circa 300 de mii de oameni. Criza se adâncește și anul următor, când guvernul anunță reduceri de salarii în aparatul bugetar de 25%. Primele semne de revenire le vedem, cu adevărat, în 2013, când economia crește cu 3,5% iar numărul salariaților crește cu circa 100 de mii, față de 2010. Populația este ușor peste 20 de milioane de persoane, după ce mare parte din români s-au mutat din țară.

Dacă ne uităm la toți indicatorii, anul cel mai prosper post criză este 2017, când economia a avut, în primul semetru, un avans de 5,2%. Creşterea este bazată tot pe consum și  o majorare de venituri bazată exclusiv pe decizii politice și fără să ia în calcul productivitatea. De altfel, consecințele acestor decizii se regăsesc astăzi în avansul accelerat pe care rata inflației și indicele ROBOR le-au avut în ultimele două luni.

„În ciuda șocurilor suferite de economie în contextul crizei, România și-a continuat procesul de convergență reală și nominală. Productivitatea economiei a crescut în ritm superior țărilor europene (circa 4%-5% în ultimii ani), ceea ce a permis fundamentarea economică a creșterilor salariale. Cu toate acestea, în ultimii ani, aceste creșteri riscă să creeze noi dezechilibre, cel puțin dacă nu sunt însoțite de măsuri de sustinere a creșterii mai alerte a productității“,  atrage atenția Horia Braun.

În vizorul investitorilor 1992 versus 2017

Un alt semn de deschidere spre lume și de conectare la economia globală o reprezintă valoarea investițiilor străine. În cele 12 luni ale lui 1992 au intrat în economia românească sub formă de investiții străine directe (ISD) doar 59 de milioane de dolari. Doar în primele trei trimestre ale lui 2017 nivelul ISD a atins 3,35 miliarde de euro, respectiv o sumă de peste 60 de ori mai mare. La sumele de mai sus se adaugă și fondurile nerambursabile oferite de Uniunea Europeană, în perioada de pre-aderare și după ce am devenit membri cu drepturi depline. S-a calculat că, scăzând contribuțiile României la bugetul UE, am încasat din 2007 și până acum peste 29 de miliarde de euro sub formă de co-finanțare pentru diverse proiecte sau subvenții pentru agricultori.

Una peste alta, este evident că nu există aproape nici un termen de comparație între modul în care arăta și funcționa economia autohtonă în 1992 și nivelul de dezvoltare atins astăzi. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că mai avem încă mult de muncit, de investit și de învățat până să atingem măcar nivelul de dezvoltare de azi al unor state precum Polonia sau Cehia. Cât despre intrarea în clubul celor mai dezvoltate economii din lume, mai trebuie să treacă multă vreme. Cel mai probabil, mult mai mult de 25 de ani.

CIFRE

20% din populația ocupată are studii superioare. Cele mai vechi date disponibile, cele din 1996, arată că la acea vreme doar 8% din românii angrenați în activități economice absolviseră o facultate.

59 milioane de dolari a fost suma totală intrată în economia României sub formă de investiții străine directe în 1992. Doar în primele nouă luni ale acestui an s-au înregistrat ISD de aproape patru miliarde de dolari.