De ceva timp și-a făcut loc pe eșicherul socio-politic o nouă „boală“ care se pare că a fost contagioasă la oamenii politici și la alți „alergători“ după titluri științifice. Plagiatul este de fapt un furt ordinar de la o persoană (titular al dreptului de autor) care a muncit și care a publicat (sau nu) rezultatul unor cercetări științifice. Cel ce face acest lucru este o persoană care se vrea a fi un „intelectual“ care mânuiește cu dibăcie un computer și care reușește în acest fel să obțină o poziție socială de invidiat – aceea de doctor în știință. De reținut: legea spune că operă scrisă beneficiază de protecție – chiar dacă nu a fost înregistrată undeva – prin simplul act al creației acesteia (chiar dacă nu este finalizată). În acest sens observ că oameni politici, demnitari, înalți funcționari sau doar obișnuiții funcționari publici au reușit să încropească teze de doctorat (în mai toate domeniile, medicină, drept, chimie, ordine publică, științe militare și informații etc.), de 2-300 de pagini, susținute în fața unor comisii de „grei“ și, ulterior, dovedite a fi un plagiat grosolan.
Cei de la CNATDCU sunt chemați să pună ordine în acest domeniu cu ajutorul tehnicii de calcul cu un soft denumit pompos „antiplagiat“, reușesc să identifice cele mai mari „țepe“ din învățământul românesc al ultimilor ani. Dar trebuie să subliniem faptul că doar programul de calculator nu este suficient pentru a detecta un plagiat, mai trebuie și ceva știință de carte în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală (ajută atunci când trebuie să fii un „mic judecător“ care trebuie să dea un verdict) și o oarecare modificare legislativă (definirea „autoplagiatului“ este „de mare succes“, dar nu are legătură cu realitatea academică națională). Distractiv este că până în prezent au fost ceva politicieni de renume cărora li s-a retras titlul de doctor, dar meciul nu s-a încheiat. Se va trece la faza pe instanță. Iar acolo, alte probleme. Legea spune că pledoaria avocaților (scrisă sau orală) este protejată, dar nu mi-a fost dat să văd până la acest moment o hotărâre judecătorească în care să se citeze (după toate regulile academice) ce și cum a spus un avocat. Așa că, tragem o concluzie, ori judecătorii noștrii sunt plagiatori, ori legislația are o problemă!
Ce ar trebuii făcut? Cred că apariția unor reglementări clare, fără echivoc, poate fi o soluție. O alta ar trebui să fie „autoritatea lucrului judecat“, cu alte cuvinte, dacă s-a dat un verdict asupra unei lucrări – este sau nu este plagiat – nu este corect ca peste o perioadă de timp să se reia procedura și în funcție de interese politice sau de altă natură să se stabilească pentru a doua, a treia și a unsprezecea oară dacă s-a plagiat sau nu. Acest aspect va trebui rezolvat de o instanță specializată cu ajutorul celor de la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Dr. Marius Pantea,
avocat,
profesor universitar
