Autoritatea pentru Supraveghere Financiară nu este o instituţie publică şi drept urmare ce se întâmplă acolo nu ne priveşte. Orice ai întreba la ASF cu privire la normele interne, la salarii, la decizii, la orice, primeşte invariabil răspunsul că “ASF nu foloseşte bani publici, deci nu e instituţie publică”. Argumentul nu este doar fals ci este şi periculos.
Cum ASF este o instituţie autonomă şi independentă, ar trebui să înţelegem că este o instituţie privată. Că nişte oameni cu iniţiativă şi-au pus la bătaie ideile şi banii şi au creat ceva. Oferă locuri de muncă, fac viaţa clienţilor mai bună, plătesc taxe la stat, se luptă cu concurenţa pentru cotă de piaţă, se roagă la parteneri să le fie plătite facturile şi fac temenele în faţa fiecărui inspector fiscal ca să fie lăsaţi în pace, lucruri ce fac parte din viaţa oricărui antreprenor privat din lume. Nu e cazul. ASF a luat fiinţă prin comasarea unor comisii (CSA, CNVM, CSSPP) care aveau rolul de supraveghetori ai unor pieţe oricum puternic reglementate. Interesant este că nici una din comisiile originare nu era atât de independentă ca rezultatul adunării lor, ci erau puternic politizate şi domninate de interesele companiilor private pe care le supravegheau.
Teoretic şi ASF este politizat, însă e mai degrabă o faţadă. Nicio instituţie a statului român nu are dreptul de a controla acţiunile ASF, execuţia bugetară, hotărârile administrative sau normele interne. Nici Curtea de Conturi, nici Fiscul, nici Ministerul de Finanţe, nimeni. Singura obligaţie a ASF este depunerea unor rapoarte anuale la Parlament, căruia cică i s-ar subordona direct, rapoarte care au doar rolul de informări. Nu pot fi respinse, ca în cazul altor instituţii “independente” de stat cum e TVR, lucru care duce automat la demiterea Consiliului de Administraţie şi a preşedintelui. Nu, şefii ASF nu trebuie să-şi bată capul cu asta. Oricum Parlamentul n-are niciun cuvânt de spus, având în vedere câte neveste, rude şi foşti parlamentari lucrează în ASF.
Deşi slujbele plătite gras de la ASF par a fi obligaţii către diverşi sus-puşi, rolul lor este mai degrabă de lobby şi funcţionează ca recompense. ASF n-are nevoie ca Parlamentul să închidă ochii, ci are nevoie ca Parlamentul să-i susţină iniţiativele, aşa cum a fost ordonanţa investigată acum de procurorii DNA, cu privire la schimbarea vicepreşedintelui executiv pe domeniul asigurărilor. Ca sa nu mai spun de bizareriile care apar chiar în reglementările care au dus la înfiinţarea ASF, parcă făcute anume ca să-i confere o libertate legislativă enormă.
O parte din obligaţiile politice au fost moştenite de la fostele comisii, posturi de consilieri, de directoraşi, de băgători în seamă, care încet, încet au luat locul profesioniştilor. Până la urmă acesta este marele pericol. ASF trebuia să fie o instituţie eminamente profesionistă, plină de tehnocraţii, de mari specialişti pe domeniile lor. Câţi dintre cei 500-600 de angajaţi sunt cu adevărat vârfuri profesionale ca să putem fi siguri că au capacitatea de a înţelege şi judeca cu corectitudine problemele pieţelor pe care le supraveghează?
Apoi, ASF foloseşte intens argumentul lipsei din ecuaţie a banilor publici. Cică bugetul de peste 30 mil. euro n-ar proveni din fonduri publice, deci nu e treaba Curţii de Conturi cum sunt cheltuiţi. Şi totuşi fiecare cent dat primă de concediu angajaţilor ASF provine din buzunarul unui cetăţean, fie el plătitor de poliţă de asigurare, de contribuţie la pensia privată sau jucător pe bursă. Companiile de asigurări şi brokerii transferă costul comisioanelor din care trăieşte ASF direct clienţilor lor. Cum spuneam mai sus, ASF nu s-a născut dintr-o necesitate a pieţei ci a fost legiferată şi impusă de stat. Conducerea este numită politic, deci public. Pur şi simplu, argumentul cu lipsa banilor publici este atât de fals încât aproape că nu merită nicio discuţie. Poate singurul lucru adevărat este că aceşti 20 mil. de euro din banii publici nu sunt controlaţi de nimeni, tocmai pentru că ASF este o instituţie cu un puternic lobby politic şi şi-a creat o independenţă artificială. Iar asta nu e oricum o scuză pentru ca salariile ASF să fie mult mai mari chiar decât ale celor din companiile private pe care le administrează. Nu este deloc în regulă ca un consilier la ASF să câştige cât un vicepreşedinte de mare companie internaţională.
În ciuda tuturor argumentelor de mai sus, a salariilor de-a dreptul nesimţite, dar “mai mici ca la BNR”, ar fi fost în regulă dacă ASF şi-ar fi făcut cu adevărat treaba. Însă piaţa de asigurări din România este o bombă cu ceas, aşa cum scrie presa specializază internaţională. Neregulile s-au adunat de-a lungul anilor şi în acest moment există un risc sistemic important, dacă problema nu este tratată cu precauţie. Lipsa acestora, dar şi alte interese, au făcut ca afirmaţia premierului Victor Ponta – să avem grijă să nu ajungem în situaţia în care să fie vreo companie de asigurări too big to fall – să fie desuetă. Pe piaţa asigurărilor există deja companii prea mari pentru a cădea fără să cutremure întreaga economie românească. Să sperăm că o rudă politician şi un salariu de mii de euro sunt suficiente pentru ca angajaţii ASF să înţeleagă asta.
