Azi, milioane de oameni simt că munca lor are prea puțină valoare. Un sondaj recent efectuat pe 230.000 de angajați din 142 de țări arată că doar 13% dintre ei fac ceva ce le place. Iar alt sondaj arată că aproape 37% din muncitorii britanici au o meserie care cred că nici n-ar trebui să existe. Cum spune Brad Pitt în „Fight Club”: „Facem adesea ce detestăm ca să cumpărăm prostii de care n-avem nevoie.”, spune el discurs susținut la conferințele TED.

Vă prezentăm mai jos discursul integral

Aș vrea să încep cu o întrebare simplă: De ce iau săracii atâtea decizii proaste? Știu că e o întrebare dură, dar să ne uităm la date. Săracii împrumută mai mult, economisesc mai puțin, fumează mai mult, fac mai puțin sport, beau mai mult și mănâncă mai puțin sănătos. De ce?

 

Explicația tipică a fost dată cândva de premierul britanic, Margaret Thatcher. A numit sărăcia „un defect de personalitate”. O lipsă de caracter, practic.

Sunt sigur că nu mulți dintre voi ar fi așa direcți. Dar ideea că ar fi ceva în neregulă cu săracii nu-i aparține doar dnei Thatcher. Unii dintre voi cred că săracii ar trebui să răspundă pentru propriile greșeli. Iar alții că ar trebui să-i ajutăm să ia decizii mai bune. Dar ipoteza e aceeași: e ceva în neregulă cu ei. Dacă am putea cumva să-i schimbăm, dacă am putea să-i învățăm cum să trăiască, de-ar asculta măcar. Să fiu sincer, așa am gândit și eu multă vreme. Abia acum câțiva ani am înțeles că tot ce credeam că știu despre sărăcie era greșit.

Totul a început când am dat peste lucrarea unor psihologi americani. Au călătorit 12.000 km, până în India, pentru un studiu fascinant. Era un experiment cu fermieri cultivatori de trestie de zahăr. E bine de știut că fermierii încasează 60% din venitul lor anual dintr-o dată, imediat după recoltă. Asta înseamnă că sunt destul de săraci o parte din an și bogați în restul. Cercetătorii i-au rugat să facă un test de inteligență înainte și după recoltă. Ce au descoperit m-a uluit. Scorul fermierilor era mult mai mic înainte de recoltă. Ca urmare a traiului în sărăcie, au pierdut 14 puncte din IQ. Ca să vă faceți o idee, e comparabil cu o noapte nedormită sau cu efectele alcoolismului.

 

După câteva luni am auzit că Eldar Shafir, profesor la Universitatea Princeton și unul dintre autorii studiului, urma să vină în Olanda, unde locuiesc eu. Ne-am întâlnit în Amsterdam să vorbim despre noua sa teorie revoluționară despre sărăcie, pe care o rezum în doar două cuvinte: mentalitatea penuriei. Se pare că oamenii se poartă diferit când li se pare că ceva e deficitar. Ce anume ar fi, contează mai puțin, că-i vorba de timp, bani sau mâncare.

Cunoașteți toți senzația, când aveți prea multe de făcut sau amânați să luați pauza de prânz și vă scade glicemia. Asta vă reduce atenția la ce vă lipsește pe moment: sandvișul pe care trebuie să-l mâncați acum, ședința care începe în cinci minute sau facturile care trebuie plătite mâine. Așa că perspectiva pe termen lung dispare. Ați putea compara cu un computer nou care rulează concomitent zece programe grele. Merge din ce în ce mai greu, dă erori. În cele din urmă se blochează, nu pentru că e un computer prost, ci pentru că are prea multe de făcut în același timp. Săracii au aceeași problemă. Nu fac alegeri proaste pentru că sunt proști, ci pentru că trăiesc într-un context în care oricine ar lua decizii proaste.

Dintr-o dată am înțeles de ce eșuează atât de multe programele anti-sărăcie. Investițiile în educație, de exemplu, sunt complet ineficace. Sărăcia nu înseamnă necunoaștere. O analiză recentă a 201 de studii asupra eficienței programelor de educație financiară a conchis că n-au aproape niciun efect. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că săracii nu învață nimic, pot deveni mai chibzuiți, e clar. Dar nu-i suficient. Sau, cum mi-a zis profesorul Shafir: „E ca și cum înveți pe cineva să înoate și-apoi îl arunci în mare pe furtună.”

Încă-mi amintesc cum stăteam perplex. Am înțeles c-am fi putut pricepe asta cu zeci de ani în urmă. Psihologii n-au avut nevoie de scanări complexe ale creierului, ci doar să măsoare IQ-ul fermierului, ori testele au fost inventate cu peste 100 de ani în urmă. De fapt, mi-am dat seama că mai citisem despre psihologia sărăciei. George Orwell, unul dintre cei mai mari scriitori ai timpurilor, a îndurat sărăcia în anii ’20. „Esența sărăciei”, scria el, e că „anihilează viitorul.” El s-a mirat, citez, „cum oamenilor li se pare firesc că au dreptul să-ți dea lecții, să se roage pentru tine imediat ce-ți scade venitul sub un anumit nivel”.

 

Cuvintele lui răsună la fel de puternic și azi. Marea întrebare e, desigur: ce se poate face? Economiștii moderni au câteva soluții pregătite. Am putea ajuta săracii să parcurgă formalitățile birocratice sau le-am putea trimite mesaj să le amintim să achite facturile. Genul ăsta de soluție e preferat de politicienii de azi, în mare parte pentru că nu costă aproape nimic. Soluțiile astea sunt reprezentative pentru perioada asta în care adesea tratăm simptomele, dar ignorăm cauza de fond.

Așa că mă întreb: de ce nu schimbăm pur și simplu contextul în care trăiesc săracii? Sau revenind la analogia cu computerul: de ce să tot dregi softul, când poți rezolva problema ușor, instalând niște memorie în plus? Profesorul Shafir m-a privit atunci pierdut. După câteva secunde a zis: „Înțeleg. Adică pur și simplu vrei să dai mai mulți bani săracilor ca să scapi de sărăcie. Sigur, ar fi grozav. Dar mă tem că genul de politică de stânga care e în Amsterdam nu există în SUA”.

Chiar e o idee demodată de stânga? Mi-am amintit de un plan vechi, ceva propus de unii dintre cei mai distinși gânditori ai timpurilor. Filozoful Thomas More e primul care a sugerat asta în cartea sa „Utopia”, cu peste 500 de ani în urmă. Partizanii ideii cuprind tot spectrul de la stânga la dreapta, de la activistul pentru drepturi civile, Martin Luther King, până la economistul Milton Friedman. E o idee incredibil de simplă: venitul minim garantat.

 

Ce înseamnă? E simplu. O subvenție lunară care să acopere nevoile de bază: mâncare, adăpost, educație. E total necondiționată, deci n-o să-ți zică nimeni ce trebuie să faci ca s-o obții, și nimeni n-o să-ți zică ce să faci cu ea. Venitul minim nu e un favor, ci un drept. Nu-i nimic rușinos legat de el. Pe când înțelegeam adevărata natură a sărăciei, mă tot întrebam: asta e ideea pe care am tot așteptat-o cu toții? Chiar să fie așa de simplu? În următorii trei ani am citit tot ce-am găsit despre venitul minim. Am studiat zecile de experimente făcute peste tot în lume și n-a durat mult până am dat de povestea unui oraș care chiar a reușit să eradice sărăcia. Dar apoi… aproape toți au uitat de el. [Orașul fără sărăcie]

Povestea începe în Dauphin, Canada. În 1974, tuturor locuitorilor li s-a garantat un venit minim, astfel încât nimeni să nu ajungă sub pragul sărăciei. La începutul experimentului, o mulțime de cercetători au venit în oraș. Timp de patru ani totul a mers bine. Dar apoi a venit alt guvern la putere și noul cabinet n-a mai văzut rostul acestui experiment costisitor. Când a fost clar că nu mai erau bani pentru a analiza rezultatele, cercetătorii au hotărât să pună dosarele în 2000 de cutii. Au trecut 25 de ani și Evelyn Forget, o profesoară canadiană, a găsit arhivele. Timp de trei ani a analizat datele prin tot felul de metode statistice și indiferent ce a încercat, rezultatele erau mereu aceleași: experimentul se bucurase de un succes răsunător.

Evelyn Forget a constatat că oamenii din Dauphin deveniseră nu doar mai bogați, ci și mai deștepți și mai sănătoși. Performanța școlară a copiilor se îmbunătățise considerabil. Rata spitalizărilor scăzuse cu 8,5%. Cazurile de violență domestică se reduseseră, la fel și problemele de sănătate mintală. Iar oamenii nu-și dădeau demisia. Singurii care au muncit ceva mai puțin au fost mamele tinere și studenții, care și-au prelungit studiile. Rezultate similare au apărut de atunci în numeroase alte experimente peste tot în lume, din SUA până în India.

Deci, iată ce am învățat. Când e vorba de sărăcie, noi, bogații, ar trebui să nu mai pretindem că știm mai bine. Să nu mai trimitem încălțăminte și ursuleți săracilor pe care nu i-am întâlnit niciodată. Ar trebui să scăpăm de imensa industrie a birocraților paternaliști și să oferim salariile lor săracilor pe care ar trebui să-i ajute.

 

Pentru că, partea bună când e vorba de bani e că oamenii îi folosesc să-și cumpere lucrurile necesare, în loc de lucruri pe care experți auto-desemnați cred că le sunt necesare. Imaginați-vă câți oameni de știință, antreprenori și scriitori extraordinari, ca George Orwell, se irosesc acum în sărăcie. Imaginați-vă câtă energie și talent s-ar dezlănțui dacă am scăpa de sărăcie o dată pentru totdeauna. Cred că venitul minim ar funcționa ca un fond cu capital de risc. Și nu ne permitem să nu acționăm, pentru că sărăcia e enorm de scumpă. Uitați-vă numai la costul în rândul copiilor din SUA, de exemplu. E estimat la 500 de miliarde de dolari anual pentru cheltuieli medicale mai mari, abandon școlar în creștere și o rată a delincvenței mai mare. Așa se irosește incredibil de mult potențial uman.

Dar să vorbim despre elefantul din cameră. Cum ne-am putea permite vreodată un venit minim garantat? E chiar mai ieftin decât vă imaginați. În Dauphin l-au finanțat cu o taxă pe venit negativă. Asta înseamnă că venitul e suplimentat imediat ce ajungi sub pragul sărăciei. Și în scenariul ăsta, după cele mai optimiste estimări ale economiștilor, cu un cost net de 175 de miliarde, un sfert din cheltuielile militare ale SUA sau un procent din PIB, am putea aduce toți americanii nevoiași deasupra pragului sărăciei. Chiar am putea eradica sărăcia. Ăsta ar trebui să fie obiectivul nostru.
A trecut vremea micilor idei și impulsuri. Cred sincer că e timpul pentru noi idei radicale, și că venitul de bază e mult mai mult decât o simplă politică. E și o totală redefinire a muncii. În sensul ăsta, nu va elibera doar săracii, ci și pe noi, ceilalți.

Azi, milioane de oameni simt că munca lor are prea puțină valoare. Un sondaj recent efectuat pe 230.000 de angajați din 142 de țări arată că doar 13% dintre ei fac ceva ce le place. Iar alt sondaj arată că aproape 37% din muncitorii britanici au o meserie care cred că nici n-ar trebui să existe. Cum spune Brad Pitt în „Fight Club”: „Facem adesea ce detestăm ca să cumpărăm prostii de care n-avem nevoie.”
Acum, nu mă înțelegeți greșit, nu mă refer la profesori și gunoieri și asistenți medicali. Dacă ei n-ar mai lucra, am încurca-o. Mă refer la profesioniști bine plătiți, cu CV-uri excelente, care câștigă bani în ședințe strategice de tranzacții de la egal la egal, discutând valoarea adăugată a co-creației disruptive în rețeaua socială.

 

Sau ceva de genul ăsta. Gândiți-vă încă o dată cât talent se irosește, doar pentru că le spunem copiilor că trebuie să-și „câștige pâinea”. Sau gândiți-vă la cum s-a plâns un geniu matematic de la Facebook acum ceva ani: „Cele mai luminate minți din generația mea se gândesc cum să facă oamenii să dea clic pe anunțuri.”

Sunt un istoric. Dacă istoria ne învață ceva, e că lucrurile ar putea fi altfel. Nimic nu e inevitabil în felul în care ne-am structurat societatea și economia acum. Ideile pot și chiar schimbă lumea. Cred că mai ales în ultimii ani a devenit extrem de clar că nu putem menține situația actuală, că avem nevoie de idei noi.

Știu că mulți dintre voi privesc cu pesimism viitorul marcat de o crescândă inegalitate, xenofobie și schimbări climatice. Dar nu-i suficient să știm la ce ne opunem. Trebuie să știm și ce susținem. Marin Luther King n-a zis: „Am un coșmar.”
Deci… iată visul meu: Cred într-un viitor în care valoarea muncii nu e dată de salariu, ci de câtă fericire transmiți și de cât de multă însemnătate oferi. Cred într-un viitor în care educația nu te pregătește pentru o meserie inutilă, ci pentru o viață trăită bine. Cred într-un viitor în care viața fără sărăcie nu-i un privilegiu, ci un drept meritat de toți. Și iată-ne aici. Avem studiile de cercetare, avem dovezile și avem mijloacele.

Acum, la 500 de ani de când Thomas More a scris despre venitul de bază, și 100 de ani de când George Orwell a descoperit adevărata natură a sărăciei, trebuie să ne schimbăm percepția asupra lumii, pentru că sărăcia nu e dovada lipsei de caracter. Sărăcia înseamnă lipsa banilor.