Ziua Națională a României
Ziua Națională a României este celebrată pe 1 Decembrie, o dată cu o semnificație istorică profundă, care reunește amintiri ale marii uniri de la 1918, dar și o serie de alte momente importante pentru istoria națională. Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, a stabilit oficial ziua de 1 Decembrie ca Ziua Națională a României, consolidând astfel legătura simbolică cu unirea care a definit existența statului modern român. Această alegere a fost un gest de recunoaștere a unificării teritoriilor locuite de români, dar și o reafirmare a identității naționale.
Până la 1947, Ziua Națională a fost sărbătorită pe 10 Mai, o dată cu multiple conotații istorice. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a sosit în București, depunând jurământul de credință și devenind astfel domnitorul Carol I, stabilind o linie de conducere care avea să influențeze profund istoria României. Tot pe 10 mai 1877, Carol I a proclamat independența României față de Imperiul Otoman, punând capăt unei perioade de supunere și mari determinări diplomatice. Acest act a fost susținut de Parlamentul României, iar acea zi a rămas etapa crucială a consolidării statală.
Pe 10 mai 1881, Carol I a fost proclamat rege al României
Pe 10 mai 1881, Carol I a fost proclamat rege al României, iar statul a intrat oficial în rândul regatelor europene. După abdicarea regelui Mihai I, Ziua Națională a fost mutată pe 23 august, o dată cu o semnificație legată de schimbările majore din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944, România a abandonat alianța cu Puterile Axei și a declarat război Germaniei și Ungariei, astfel contribuind la înfrângerea acestora și schimbând cursul războiului în Europa.
Totuși, 1 Decembrie rămâne cea mai importantă dată în istoria modernă a României, pentru că a marcat marea unire din 1918, procesul final de conturare a statului unitar român. Această unire a fost rezultatul unei lungi perioade de mișcare națională, și a fost provocată de contextul geopolitic al Primului Război Mondial. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a avut loc Marea Adunare Națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, unde 1.228 de delegați au hotărât, prin Rezoluția Marii Adunări Naționale, unirea necondiționată a Transilvaniei cu Regatul României.
„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România,” se precizează în documentul istoric.
Unirea s-a realizat în contextul mișcărilor politice internaționale, dar și prin eforturile diplomatice susținute ale liderilor politici și ai organizațiilor românești din diaspora. Și mai important, a fost momentul culminant al ideii de autodeterminare, în conformitate cu principiile enunțate de președintele american Woodrow Wilson în cele 14 puncte.
Regele Ferdinand a semnat decretele de unire pe 11/24 decembrie 1918, iar la 29 decembrie 1920, Parlamentul României a ratificat oficial unirea, consolidând integrarea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bucovinei și Basarabiei în statul român unitar.
