Conduse exclusiv de populism şi niciodată interesate de argumente ştiinţifice, autorităţile române au bifat, în timp, toate politicile greşite prin care se încurajează nemunca. Erori în care stăruie şi în prezent, blocând cea mai bună cale de ieşire din criză, au arătat participanţii la conferinţa organizată de BNR şi Capital.
Politicile fiscale şi politica forţei de muncă, cele două teme principale ale conferinţei „Coordonate de actualitate ale restructurării economiei româneşti“, au stârnit până acum, în opinia guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, „prea multe pasiuni politice, sociale, sindicale şi prea puţin studiu ştiinţific, astfel încât, întunecate de partizanat politic şi sindical, ambele teme riscă să-şi piardă orice urmă de credibilitate“.
Şeful băncii centrale avertizează că apar confuzii grave în politica fiscală, dezbaterile privind deficitul se poartă „de parcă cineva aruncă cu bani din cer, iar problema datoriei publice nu este trecută nici măcar pe umerii generaţiei viitoare, ci pe umerii altcuiva“. În acelaşi timp, în politica forţei de muncă „partizanatul parcă ne întunecă minţile“, prin diversele măsuri luate în timp s-a practicat descurajarea muncii pentru obţinerea de voturi, demers tentant pentru politicieni atunci când numărul pensionarilor votanţi este mai mare decât cel al contribuabililor.
„Încurajarea muncii este o soluţie anticriză, dar în sensul încurajării competiţiei, competenţei, performanţei, cu atenţie pentru productivitate şi competenţă, nu să angajăm pur şi simplu mai mulţi contribuabili“, a declarat Mugur Isărescu. În opinia sa, capcana populismului, dominantă în discursul public, reprezintă „drumul spre iad“ care, ca întotdeauna, este pavat cu bune intenţii, existând tentaţia de a promite mai mult decât poate suporta economia. Mai grav, incapabili să înveţe din greşelile trecutului, politicienii ajung să propună soluţii pe termen scurt catastrofale.
Politica fiscală a abundat de greşeli în ultimele decenii, a arătat, în cadrul conferinţei şi Eugen Rădulescu, director de audit intern în cadrul BNR. De la pensionările anticipate din anii ‘90, care au scăpat de şomaj sute de mii de persoane, dar au pus bazele problemelor grave de azi, la subvenţiile direcţionate pentru a ţine în viaţă industrii muribunde şi până la deciziile iresponsabile de creştere a pensiilor şi salariilor în sectorul bugetar, în perioada 2001-2008, concomitent cu îngroşarea aparatului administrativ, toate au făcut ca România să aibă unul dintre cele mai scăzute niveluri de dezvoltare în UE. Capcanele pentru politica fiscală nu au dispărut nici astăzi. „Ignorăm curba Laffer, care arată că dacă majorezi impozitele, veniturile vor scădea. Deşi cota contribuţiilor sociale totale plătite de angajat şi angajator a scăzut de la 55% în 2001 la 41% în 2008, scăderea veniturilor a fost aproape inexistentă. În aceeaşi perioadă a scăzut evaziunea de la 53,5% la 42,1%. În schimb, creşterea contribuţiilor sociale în 2009, cu 1,2 puncte procentuale, a atras imediat o scădere a încasărilor efective cu un punct procentual“, spune Rădulescu.
Situaţia se repetă şi în cazul cotei unice, arată directorul BNR, aceasta aducând mai multe venituri la buget decât cota progresivă de impozitare. „Revenirea la sistemul progresiv nu va schimba veniturile bugetare. Problema majoră a bugetului este colectarea veniturilor“, crede Rădulescu. În opinia sa, este nevoie de o simplificare radicală a sistemului de impozite şi taxe, plata acestora fiind printre cele mai complicate din întreaga lume. În total, la fiecare 100 lei venit net revin impozite şi contribuţii de 81,8 lei. Dacă s-ar reveni la un impozit de până la 40% pe venit, cum a fost până în 2005, şi nu se fac alte schimbări ale contribuţiilor, pentru a plăti angajatului un venit net de 100 lei, impozitele şi contribuţiile ar ajunge la 154 de lei. Un astfel de calcul arată că discuţia în jurul cotei unice este o ţintă falsă, spune Eugen Rădulescu, precizând că revenirea la sistemul progresiv ar stimula unii investitori să plătească salarii la negru sau să îşi mute afacerea în altă ţară.
Ionuţ Simion, partener PricewaterhouseCoopers, aminteşte că, de altfel, cota unică nici nu este cea mai relevantă parte a fiscalităţii: „contribuţiile sociale sunt cu adevărat îngrijorătoare pentru agenţii economici, care se gândesc de două ori când angajează personal“.
Sancţiuni pentru muncă
O astfel de povară fiscală descurajează crearea de locuri de muncă şi îi penalizează puternic pe angajaţi. „Cu rate totale de contribuţii la asigurările sociale de 44,4%, România este pe locul trei în statele UE din regiune. Adăugând şi impozitul pe venit, mai mult de jumătate din suma brută plătită de angajator pentru munca angajatului ajunge în bugetele statului“, a arătat, la acelaşi eveniment, Claudiu Şerban, director general Editura Evenimentul şi Capital.
Mâna statului nu se opreşte însă aici în buzunarul angajatului. Rămas cu mai puţin de jumătate din preţul muncii sale, angajatul va continua să plătească la buget TVA – 24% din tot ce cheltuieşte. „O parte şi mai mare o va ceda statului dacă este fumător, cumpără alcool sau are prostul obicei de a cumpăra carburanţi pentru maşină, pentru că va plăti accize cu cote mult mai mari. Din banii rămaşi, îl aşteaptă şi autorităţile locale să plătească taxe pe proprietate, astfel încât, din preţul încasat pe munca sa, ajunge să dea statului peste 60%“, arată Şerban. Potrivit afirmaţiilor sale, încurajarea muncii ar trebui să fie prima soluţie anticriză, dar aceasta se poate face doar reducând contribuţiile sociale şi birocraţia, evitând schimbări peste noapte ale legislaţiei fiscale şi flexibilizând relaţiile de muncă.
Campioană la impozitarea muncii, România nu rămâne în urma altor state nici cu birocraţia. „Anualizat se depun 113 declaraţii de impozit şi taxe, în locuri diferite, un calvar pentru agenţii economici. La noi şi semnătura electronică costă, deşi orice stat o oferă gratis doar pentru a fi plătite taxele şi a reduce aparatul fiscal“, spune Ionuţ Simion. Partenerul PWC crede că, pentru a nu descuraja munca, este esenţială modernizarea sistemului fiscal, prin integrarea contribuţiilor sociale în Codul fiscal, corelarea Codului cu normele de aplicare, care ajung să exceadă legea sau să se bată cap în cap, şi reformând din temelii administrarea fiscală. „O altă măsură absolut necesară este plafonarea bazei de calcul a contribuţiilor sociale la un nivel rezonabil, cât mai mic posibil (3, maximum 3,5 salarii medii“, consideră Gabriel Biriş, avocat la Biriş Goran SCPA. În opinia sa, alte soluţii vizează reaşezarea sarcinii fiscale în funcţie doar de cât, şi nu de cum se obţine venitul şi introducerea unei declaraţii unice, eventual chiar a unei unice plăţi pentru toate contribuţiile.
Mai mult decât fiscalitatea, la descurajarea muncii contribuie chiar Codul muncii. Eugen Rădulescu arată că nu există, practic, noţiunea de angajare pe durată determinată, perioada de probă este excesiv de scurtă pentru a permite evaluarea corectă a salariatului, concedierea individuală e îngrădită, iar cea colectivă presupune un îndelung circuit birocratic. „Această stare de lucru este de fapt împotriva interesului salariaţilor, pentru că barierele la ieşirea din sistem se transferă imediat asupra intrării în sistem. Afectate sunt cele mai defavorizate categorii; vârstnicii, cei foarte tineri, femeile şi persoanele mai puţin calificate. În plus, rigiditatea mecanismului salarial îi descurajeazăpe salariaţii cei mai productivi şi reduce în final nivelul general al productivităţii muncii“, arată directorul BNR.
În ciuda discursurilor populiste care prezintă restricţiile din Codul muncii ca fiind menite să protejeze salariaţii, o analiză comparativă privind flexibilitatea pieţei forţei de muncă în statele OECD, prezentată de Alexie Alupoaiei, economist BNR, arată că statele cu cele mai puţin rigide reglementări reuşesc şi cele mai remarcabile scăderi ale şomajului. Un indicator de măsurare a flexibilităţii pieţei muncii (EPL), format din 18 caracteristici grupate în trei categorii (protecţia angajaţilor cu contracte pe perioadă nedeterminată împotriva concedierii individuale, cerinţe pentru concedieri colective şi protecţia angajaţilor cu contracte temporare) situează SUA şi Regatul Unit în fruntea clasamentului pieţelor cel mai puţin rigide. „Portugalia şi Grecia, în schimb, au niveluri ridicate ale rigidităţii pieţei muncii, fapt ce creează presiune asupra economiei în special în perioade de criză“, spune Alupoaiei. În opinia sa, deşi nu are date despre România, studiul poate funcţiona şi la noi ca recomandare pentru creşterea flexibilităţii pieţei muncii.
113 plăţi pe an pentru impozite şi taxe face un agent economic din România, faţă de o medie de doar 46,3% în ţările Europei de Est şi Asiei Centrale
53 de zile este perioada după comunicarea anunţului în care pot începe proceduri de concediere colectivă în România, faţă de doar 8 zile în Cehia
