A început timid în 1992 la Braşov şi s-a prăbuşit cu zgomot doi ani mai târziu, la Cluj. Numărul real al participanţilor este greu de stabilit – unii vorbesc despre 250.000, alţii despre 500.000, iar alţii spun că s-a depăşit nivelul de un milion. În total, aceştia au investit peste 1.000 de miliarde de lei vechi (aproximativ un miliard de dolari în acea perioadă). La momentul falimentului, în august 1994, avea datorii către deponenţi de circa 450 de milioane de dolari. Probabil că mulţi şi-au dat deja seama că este vorba de Caritas, unul dintre cele mai celebre şi mai stranii fenomene care au avut loc în România postcomunistă. Ioan Stoica, fondatorul acestui joc piramidal care i-a îmbogăţit pe mulţi şi i-a sărăcit pe şi mai mulţi, susţinea că a descoperit o formulă economică secretă prin care, în termen de trei luni, putea creşte de opt ori sumele investite de participanţi. La început, nu se puteau înscrie decât localnicii, iar sumele acceptate erau relativ mici (între 2.000 şi 10.000 de lei, respectiv între 8% şi 40% din salariul mediu lunar la nivelul lui 1992). Mai apoi, porţile Caritasului s-au deschis pentru toţi românii, iar plafoanele au crescut (ajutate, ce-i drept, şi de rata tot mai mare a inflaţiei). Impactul jocului a fost simţit imediat în Cluj şi în împrejurimi. „Toată lumea nu vorbea decât despre asta: câţi bani a băgat, câţi bani a scos, câţi mai are investiţi. Totul se scumpise brusc, de la pâine la apartamente. Oamenii începuseră să se îmbrace altfel, să vorbească altfel, să facă cheltuieli extravagante. Iar oricine le spunea că e ceva în neregulă, că nu se poate justifica un profit de 700% în trei luni, era ignorat sau chiar mai rău“, îşi aminteşte Ildiko, care era adolescentă pe vremea aceea şi ai cărei părinţi au câştigat la Caritas o sumă suficientă pentru a-şi cumpăra un Opel second hand.

Vieţi distruse

Însă a venit toamna lui 1993, când plăţile au încetat. La început, au fost zvonuri timide, apoi au venit confirmările oficiale şi zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni, şi-au dat seama că este posibil să nu primească nici măcar suma iniţială. Impactul a fost unul la nivel naţional, căci în rândul celor care investiseră în ultima perioadă se găseau cu precădere oameni din afara Clujului.

„Aveam, în 1993, vreo 4.000 de mărci pe care îi strânsese bărbatul meu în Germania şi cu care voiam să ne cumpărăm un teren şi să ne apucăm de construit o casă“, povesteşte Elena T. din Piatra Neamţ. Femeia spune că la început nu au crezut, nici ea, nici soţul, în Caritas şi că li s-a părut că la mijloc era ceva necurat. „Dar când în jurul nostru am început să auzim poveşti ale oamenilor care au câştigat şi chiar am avut prieteni şi rude care au scos bani buni, ne-am decis să ne ducem şi noi. Am băgat 3.000 de mărci în toamnă şi, desigur, nu am mai văzut un leu înapoi“, spune ea cu un zâmbet amar pe faţă.

Dacă unii dintre păgubiţi şi-au riscat doar economiile, alţii au vândut maşini, terenuri sau case pentru a face rost de banii necesari.

Nu există date oficiale, dar se estimează că numărul celor pe care Caritas i-a lăsat pe stradă este de cel puţin câteva sute şi, de asemenea, se apreciază că au avut loc câteva zeci de sinucideri în directă legătură cu prăbuşirea schemei de la Cluj.

Complici la nivel înalt

Ce au făcut autorităţile este, desigur, o întrebare foarte firească. Din păcate, deşi era clar de la bun început la ce asistăm, reprezentanţii statului nu au intervenit decât atunci când era prea târziu. Unii spun că această atitudine binevoitoare a fost dictată de faptul că numeroşi poliţişti, procurori sau judecători aveau statut privilegiat în rândul deponenţilor Caritas. Mai exact, ei şi-ar fi încasat câştigul mult mai repede decât oamenii de rând.

După prăbuşirea sistemului piramidal, fondatorul Ioan Stoica a fost trimis în judecată şi condamnat iniţial la şapte ani de închisoare. Au urmat apelul şi recursul şi, până la urmă, pedeapsa finală a fost de un an şi jumătate în spatele gratiilor. Dacă mai încălzeşte pe cineva, mai multe articole din perioada 2010-2012 au dezvăluit că Stoica locuia cu chirie într-o garsonieră din Braşov, trăia dintr-o pensie de câteva sute de lei şi suferea de o afecţiune cardiacă.

Ulciorul merge de mai multe ori la apă

În ciuda exemplului Caritas, românii nu s-au învăţat minte. Aşa că în primul deceniu de după comunism au mai funcţionat în România zeci de jocuri piramidale. Câteva din ele au ajuns la dimensiuni semnificative. Gerlald, de pildă, pornit din Focşani în 1993, ar fi adunat de la creduli cam 50 de miliarde de lei până în 1994 şi ar fi păgubit peste 300.000 de persoane, nivelul pierderilor fiind estimat la 100 de milioane de dolari. Problema este că mare parte din actele firmei au dispărut, aşa că dimensiunile reale ale schemei nu sunt cunoscute. Fondatorul Corneliu Gerald Gorduna a fugit din ţară şi a trăit o vreme peste Ocean. După 2000, el a fost dat în urmărire pentru trafic de droguri şi spălare de bani, a fost arestat în 2007 şi extrădat în Germania. Mega Caritas, înfiinţat în Piteşti în 1993 şi care promitea un câştig de 25 de ori mai mare decât suma investită în 100 de zile, s-ar fi soldat cu circa 12.500 de păgubiţi, care au piredut cam cinci milioane de dolari. Tot în Piteşti s-a înfiinţat, tot în 1993, Novo Caritas, care ar fi făcut peste 100.000 de victime. O altă schemă piramidală, Mondoprosper, a funcţionat între 1992 şi 1994 în Bucureşti. Pierderile celor 10.000 de participanţi au fost estimate la 2,5 milioane de dolari. Fondatorul Gheorghe Popilean a fost condamnat la trei ani de închisoare, însă nu a executat decât un an şi, ieşit de după gratii în 1997, s-a reapucat de infracţiuni.

Escrocherii cu ştaif

Unele scheme menite să le scoată românilor banii din buzunare au intrat pe piaţă cu o imagine modernă cuprinzând, printre altele, nume pompoase şi sedii impresionante. SAFI Invest, societatea de administrare a Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri (FMOA), de exemplu, promitea în 1993 profituri de 40% pe lună, mult peste dobânzile bancare din acea perioadă. În 1996, FMOA, în care erau implicaţi politicienii liberali Viorel Cataramă şi George Danielescu, a intrat în incapacitate de plată şi cei circa 2.500 de investitori şi-au recuperat doar o parte din bani, în tranşe lunare sau sub formă de mobilă produsă de Elvila.

Dar cel mai celebru faliment din domeniu este cel al Fondului Naţional de Investiţii (FNI). După ce au reuşit să adune sume de ordinul sutelor de milioane de dolari de la peste 300.000 de investitori, fondatorul Sorin Ovidiu Vântu şi acoliţii săi au retras în primăvara lui 2000 sume impresionante din FNI. La puţin timp după aceea, fondul s-a prăbuşit, lăsând în urmă circa 260.000 de păgubiţi, care au pierdut o sumă totală estimată la peste 150 de milioane de dolari.

În dosarul FNI au fost trimise în judecată şi condamnate persoane din conducere, ca Ioana Maria Vlas, preşedintele administratorului SOV Invest, sau Nicolae Popa. „Strategia prin care s-au fraudat Fondul Naţional de Investiţii şi Fondul Naţional de Acumulare (FNA) i-a aparţinut lui Sorin Ovidiu Vântu“, spunea în 2008, în faţa judecătorilor, Vlas. Totuşi, de-abia în februarie 2015 Sorin Ovidiu Vântu a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti la şase ani şi patru luni de închisoare în dosarul FNI, sentinţa nefiind încă definitivă.

Caritasul se întoarce

Numeroasele experienţe anterioare nu par să-i fi învăţat nimic pe unii dintre concetăţenii noştri. În anii 2000, de pildă, alte jocuri piramidale sau scheme investiţionale controversate au atras mii de creduli. Delphin International, Creditul Imobiliar, Dynamic Elite Club sau urmaşa sa, Society Club, mizau pe principiul investitorului care plăteşte o sumă de câteva mii de euro şi apoi, pentru a obţine câştigul promis, trebuie să atragă în joc alţi câţiva plătitori care trebuie să procedeze la rândul lor la fel.

La Delphin, de pildă, o schemă Ponzi cu patroni cehi, elveţieni şi români, participanţilor li se promitea că vor învăţa cum să devină oameni de afaceri şi să câştige bani buni. Mai întâi, fiecare trebuia să cotizeze cu 2.290 de euro. În schimbul banilor primeau nişte manuale xeroxate şi erau învăţaţi să atragă alţi oameni, în schimbul unui comision. Se estimează că românii creduli au investit circa 50 de milioane de euro în acest joc.

Mai aproape de zilele noastre au fost depistate afaceri piramidale camuflate sub forma unor anunţuri de muncă la domiciliu. „Trebuia să intru să fac click-uri pe câteva site-uri şi pentru asta aveam în contul virtual de pe un site 21 de dolari, însă pentru a intra în posesia banilor trebuia să să conving măcar vreo trei-patru prieteni să intre şi ei pe site-uri şi să facă click-uri. Iar prietenii mei, la rândul lor, ar fi trebuit să convingă pe alţii“, explica în urmă cu câţiva ani pentru Evenimentul zilei bucureşteanul Radu Anghel.

Conturi evaporate

Pe lista ţepelor postrevoluţionare se află şi câteva bănci care au dat faliment şi şi-au lăsat cel puţin o parte a deponenţilor cu ochii în soare. Un caz celebru este cel al Băncii Dacia Felix din Cluj-Napoca, pe care acţionarul principal Sever Mureşan şi prim-vicepreşedintele Horia Mircea Hossu ar fi devalizat-o în anii ’90, prin credite preferenţiale acordate unei companii aparţinându-i lui Mureşan, de peste 160 de milioane de dolari. Mureşan a fost condamnat în Elveţia pentru infracţiuni legate de falimentul băncii, dar a fost achitat de instanţele româneşti.

În aceeaşi perioadă, au intrat în incapacitate de plată şi Credit Bank (după arestarea preşedin­telui ei, Marcel Ivan), Banca Albina, Columna Bank, Bankcoop sau Banca Internaţională a Religiilor. În toate cazurile au existat cel puţin suspiciuni de fraude comise de membri ai acţionariatului sau ai managementului ina. În unele situaţii, dosarele au mers până la capăt, în altele au fost închise treptat, din lipsă de probe sau pentru că cei vinovaţi au reuşit să fugă din ţară şi nu au mai fost găsiţi niciodată.

Câţiva ani mai târziu, în 2002, România a fost zguduită de un nou faliment al unei instituţii financiar bancare: Banca Turco-Română (BTR). Şi în acest caz pare să fi fost vorba de credite preferenţiale, dar şi de delapidare. Cert este că, în 2007, păgubiţii BTR încă mai aveau de recuperat aproape 1.000 de miliarde de lei vechi (circa 25 de milioane de euro).

Pagube recuperate parţial

În total, între 1999 şi 2006 Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare (FGDB) a plătit către deponenţii din băncile insolvente peste 500 de milioane de lei, din care a recuperat cam o treime prin valorificarea activelor instituţiilor cu pricina. Însă trebuie spus că  cele mai multe din sumele care depăşeau plafonul stabilit prin lege nu au mai fost returnate niciodată către proprietari. În plus, din cauza procedurilor îndelungate, chiar şi despăgubirile plătite de FGDB au fost în numeroase cazuri afectate de rata galopantă a inflaţiei, astfel încât valoarea lor reală era mult mai mică decât la momentul depunerii în bancă.

În total, luând în calcul datele din dosarele de cercetare penală sau furnizate de BNR şi cursul de schimb leu-dolar extrem de fluctuant, se poate estima că falimentele bancare din anii ’90 şi începutul anilor 2000 au produs pagube directe şi indirecte de circa 600 de milioane de dolari deponenţilor şi acţionarilor de bună credinţă. Asta fără a lua în calcul cazul Bancorex, care depăşeşte singur această sumă, dar unde practic singurul ţepuit a fost statul român.

Proprietari în acte

Perioada de boom imobiliar a făcut loc pe piaţă unor tipuri noi de fraude. Compania germană MTS Leasing, de pildă, şi-a deschis o filială în România în 2004 şi a demarat construcţia de locuinţe în sistem leasing. În total, circa 700 de români au semnat contracte de finanţare cu dobânzi avantajoase şi au plătit drept avans o sumă de peste 15 milioane de euro. În 2005, firma a dat faliment, iar imobilele contractate nu au fost niciodată terminate (pentru multe din ele construcţia nefiind nici măcar demarată).

Cazuri similare au avut loc şi în 2009-2010, când mulţi dezvoltatori şi-au dat seama că nu mai pot susţine construcţia unor imobile contractate în perioada de boom. Unele proiecte pentru care se plătiseră avansuri consistente au rămas astfel neterminate (în destule situaţii doar la stadiul de proiect). Scandalul din jurul complexului Planorama din Bucureşti (dezvoltatorul a intrat în insolvenţă, iar proiectul celor patru blocuri-turn din cartierul Colentina nu s-a finalizat nici astăzi, în ciuda faptului că sute de familii au plătit avansuri de zeci de mii de euro pentru un apartament) este celebru, însă situaţii asemănătoare au avut loc în toată ţara.

Ţepe IT&C

Răspândirea tot mai mare a metodelor moderne de plată a dus, în ultimii ani, la înmulţirea fraudelor sau a tentativelor de fraudă legate de cardurile bancare. Phishingul, de pildă, reprezintă trimiterea de mailuri în numele unei bănci prin care li se solicită clienţilor să ia parte la o actualizare online a bazei de date. Credulii introduc datele cardurilor într-o pagină care o imită pe cea a băncii, iar apoi descoperă cu uimire că le-au fost golite conturile. Numărul exact al victimelor din România ale acestui tip de fraudă nu este cunoscut (băncile preferând să nu facă prea mult tam-tam pe această temă), însă cel mai probabil este vorba de câteva mii de persoane care au pierdut sume de ordinul sutelor de lei.

Un număr aproximativ similar de victime pare să fi făcut şi celebra „Metoda Accidentul“ – un telefon de la un număr necunoscut anunţă că o rudă a fost implicată într-un accident şi are nevoie urgent de bani (pentru spitalizare, pentru tractarea maşinii, dar cel mai adesea pentru mituirea autorităţilor pentru a scăpa de închisoare). Cei care cad în plasă trimit banii (uneori sunt sume impresionante, de ordinul miilor de euro) prin Western Union sau alt serviciu similar sau chiar îi predau personal escrocilor.

Lista ţepelor din ultimii 25 de ani ar putea continua mult şi bine, de la reţeaua maşinilor de cusut Singer la miile de timişoreni care au crezut că se îmbogăţesc producând cosmetice din lapte şi de la jocul piramidal administrat în anii ’90 direct din sediul CEC din Huşi până la contractele fictive de muncă în străinătate. Cert este un singur lucru: naivitatea unora dintre compatrioţii noştri nu are limite şi vor exista întotdeauna oameni care să profite de acest lucru.

 

 

450 mil. dolari. La atât au fost estimate pierderile înregistrate de participanţii la Caritas. Suma este impresionantă şi astăzi, dar la nivelul lui 1993-1994 ea reprezenta cam 2% din produsul intern brut al României (în prezent, asta ar însemna în jur de trei miliarde de euro).

 

500 mil. lei a plătit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare în perioada 1999-2006 către deponenţii din băncile falimentare. Despăgubirile s-au acordat în funcţie de un plafon maxim şi, de multe ori, la câţiva ani după faliment, aşa că valoarea reală a pagubei este mult mai mare

 

5 mil. euro este paguba celor 700 de clienţi ai sucursalei din România a firmei germane MTS Leasing. Atraşi de dobânzile foarte mici practicate, aceştia au plătit, în perioada 2004-2005, avansuri de până la 30% pentru imobile ce nu au mai fost construite niciodată