Sport de origine britanică, la fel ca şi fotbalul sau rugby-ul, dar, evident, adresat altor categorii sociale, provenienţa tenisului de câmp este încă disputată.
Între anii 1859 şi 1865, Harry Gem şi Augurio Perera au dezvoltat un joc care combina elemente de rackets şi pelota (joc cu mingea spaniol). Maiorul britanic Walter Clopton Wingfield a inventat şi el un joc similar, pentru amuzamentul invitaţilor săi la o petrecere. Jocul său avea la bază vechiul sport de tenis în sală, francez numit Jeu de paume. Conform istoricilor moderni ai tenisului, şi terminologia tenisului modern derivă din acea perioadă, deoarece Wingfield a împrumutat şi numele şi o mare parte a vocabularului francez al tenisului regal şi le-a aplicat noului joc.
În România, primele cluburi oficiale au fost deschise prin anii 1874 în Capitală, sub denumirea Bukarest Turnverein şi, ulterior, în 1898 la Galaţi (Galatz Tennis-Club). Peste aproape 50 de ani, în 1912, a fost înfiinţată şi Federaţia Română de Tenis, inclusă în Federaţia Română de Societăţi Sportive.
O premieră pentru acest sport a fost construcţia primului teren de tenis acoperit, inaugurat în 1935, eveniment ce demonstrează pasiunea românilor pentru sportul alb. Deşi izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi anii de comunism au frânat dezvoltarea acestui sport, ţara noastră a furnizat câţiva jucători de excepţie, precum Tache Caralulis, Ion Ţiriac sau Ilie Năstase, devenit primul lider al clasamentului întocmit de Asociaţia de Tenis Profesionist (ATP). De altfel, ultimii doi au jucat şi trei finale ale Cupei Davis, toate pierdute în faţa echipei SUA.
După 1989, practicarea acestui sport a continuat, printre jucătorii profesionişti care au reuşit să prindă poziţii fruntaşe în topurile ATP fiind Andrei Pavel (locul 90), Victor Hănescu (poziţia 180) sau Irina Spârlea, aflată câţiva ani în primele zece jucătoare din lume.
