Cinci mii de mineri protestează în Valea Jiului, preşedintele Băsescu vorbeşte de „redeschiderea mineritului“, FMI laudă performanţele SNLO. Complet contradictorii, evenimentele recente din mineritul românesc descriu perfect haosul dintr-o industrie care a avut în ultimii zece ani, în tot restul lumii, cea mai bună perioadă din istorie.
Nu sunt convins că preşedintele surprinde întotdeauna fenomenul atunci când vorbeşte despre economie, însă de data asta a nimerit-o cu mineritul. Mineritul la nivel global a trăit în deceniul 2000-2010 ani de glorie. Pe fondul necesităţii asigurării siguranţei energetice în economiile dezvoltate şi al exploziei consumului de energie în China, preţul cărbunelui au crescut ameţitor. De la circa 30 dolari/tonă în 2000, cărbunele termic atinsese, în 2008, o cotaţie de 150 dolari/tonă. Acum e în jurul a 110 dolari/tonă, consecinţă a crizei economice, însă perspectivele nu arată nicio şansă pentru vreo ieftinire.
BHP Billiton, Rio Tinto sau Xtrata, giganţii mondiali ai mineritului, au ajuns în topul celor mai mari corporaţii mondiale. Mai aproape de noi, cel mai bogat ucrainean, Rinat Ahmetov, şi o pleiadă de miliardari ruşi în frunte cu Lisin, Usmanov sau Mordaşov, şi-au făcut averile din minerit, profitând tocmai de boomul de care vorbeam. La noi, Compania Naţională a Huilei (CNH) şi Societatea Naţională a Lignitului Oltenia (SNLO) au rămas în secolul trecut.
SNLO a obţinut profit anul trecut, însă este măcinată de arierate şi de creanţe neîncasate. CNH, deşi este puternic subvenţionată, face faţă cu greu şi e o „gaură neagră“. Este de bun-simţ să-ţi pui întrebarea cum de la noi e dezastru, în timp ce peste tot în restul lumii mineritul e o afacere senzaţională. Răspunsul este foarte simplu: când alţii făceau bani cu vagonetul, statul român îşi dădea lucrarea practică de doctorat în incompetenţă. Prin CNH şi SNLO, statul produce cărbunele, prin CET-uri îl achiziţionează şi prin ANRE îi stabileşte preţul. Cum Doamne iartă-mă, în condiţiile în care controlează absolut tot lanţul, nu reuşeşte să ajungă măcar la un break-even teoretic? CNH are un cost de producţie al tonei de huilă de circa 100 dolari/tonă, iar cotaţia internaţională este de circa 200 dolari/tonă.
Ar fi loc de nişte marje frumoase, doar că acelaşi stat impune CNH să vândă cărbunele la un preţ mai mic decât costul de producţie. Este genul de compromis social, un fel de subvenţie care cică ţinteşte populaţia, dar de fapt întreţine un sistem care seacă de resurse bugetul de stat pentru că CET-urile primesc încă un rând de subvenţii directe de la consiliile locale.
Dacă PSD ar fi vrut (2000/2004 – nu ne vindem ţara oricui), dacă liberalilor le-ar fi păsat (2004/2008 – erau suficienţi bani ca să poată fi risipiţi) şi dacă PD-L ar fi putut (din 2008 – criză economică neprielnică privatizărilor), mineritul privatizat ar fi fost azi, când avem mare nevoie, motor de creştere economică, iar minerii nu s-ar mai fi cerut, din nou, la Bucureşti.