Dumnezeu, banii şi duşmanii ţin în loc agricultura românească! Este refrenul cântat de mulţi specialişti când vor să arate ce ne împiedică să ajungem a treia putere agricolă din UE.
Dumnezeu, pentru că ne dă ori prea multă, ori prea puţină ploaie. Banii alocaţi de stat producătorilor, prin subvenţii, pentru că sunt ori insuficienţi, ori plătiţi cu întârziere. Iar duşmanii – a se citi concurenţii din ţară, din UE şi din restul lumii – pentru că ne sabotează cu preţuri mai mici, primesc subvenţii mai mari sau produc prea mult. Ar mai fi şi consumatorul, animal infidel, care vrea să mănânce bine, dar cumpără de unde e mai ieftin şi mai şi protestează că dă impozite prea mari statului pentru a subvenţiona fermierii. Refrenul neputinţei în agricultura românească nu e, de fapt, original. E doar un remix al argumentelor pe care s-a clădit întreaga politică agricolă comună din UE.
Un mecanism schizoid, care vrea să-i ajute pe producători cu subvenţii pentru a-i omorî apoi, încet, cu restricţii, corvezi birocratice şi chiar amenzi pentru exces de eficienţă. Un exemplu recent: Comisia Europeană a anunţat sancţiuni de 250 milioane de euro pentru ţările care au (re)plantat fără drept prea multă viţă-de-vie. Spania, Italia şi Grecia primesc astfel o nouă lovitură financiară doar pentru că agricultorii lor vor să se dezvolte.
Alte amenzi primesc fermierii care produc mai mult lapte decât le-a fost alocat prin sistemul de cote, pe motiv că excesul de eficienţă ameninţă „stabilitatea preţurilor”, dar şi cei care depăşesc cotele de export. Aceiaşi birocraţi care dezbat, în simpozioane simandicoase, problema foametei în lume găsesc că trebuie sancţionat cine produce prea mult în agricultură! Prin ce mecanisme de torturare a logicii au ajuns cetăţenii europeni, care sunt şi contribuabili, şi consumatori, să creadă că o astfel de politică, finanţată de ei, e construită în interesul lor? De câtă naivitate sunt capabili şi românii pentru a crede că mutantul politicii agricole comune, care îşi arată acum părţile putrede, şi îndreptarea spre colaps, ne va oferi soluţiile revenirii în forţă printre „puterile agricole“?
În realitate, agricultura nu de subvenţii duce lipsă, ci de antreprenori adevăraţi, care să ia decizii cu ochii aţintiţi la piaţă, la ce vor clienţii, nu la stat. Din păcate, într-o Europă în care deciziile legate de activităţile agricole par să se ia mai degrabă în birourile funcţionarilor din ministere decât pe câmp, în care fermierilor li se spune că fără subvenţii şi restricţii stabilitede birocraţi nu pot supravieţui, în care eficienţa e amendată de stat până să apuce să fie răsplătită de piaţă, şansele creării unui antreprenoriat sănătos rămân mici şi pentru România.