Nimic nu e mai dulce decât amânarea.
Ca să-ți pui mintea la contribuție, e de ajuns să ți se impună un deadline. De exemplu, de fiecare dată când șeful subsemnatului începe să mârâie, motoarele minții mele sunt turate la maximum. Mă concentrez atent asupra următoarelor subiecte: oare ar trebui să-mi tai unghiile de la picioare? Oare ce mai scrie politologul Walter Russell Mead despre Timorul de Est pe blogul său? Săracii mei căței, sigur au nevoie disperată de o plimbare. Inboxul meu, cred că ăsta e momentul să răspund la toate e-mailurile la care n-ar trebui să răspund.
Din păcate, vin vremuri grele pentru cei ca mine. În afacerile care depind de livrările la timp, întârzierile nu sunt tolerate. Pe piețele financiare, în fiecare minut sunt tranzacționate milioane de acțiuni. Televiziunile de știri ne bombardează cu actualități 24 de ore din 24. Postările de pe bloguri sau de pe Twitter furnizează comentarii în timp real. Situația este atât de gravă, încât un sfert dintre americani au ajuns să mănânce de la fast food în fiecare zi.
Iar angajatorii încep să își dea seama cum să recupereze timpul pierdut de salariați. Odesk, o firmă americană care intermediază contractele dintre liber-profesioniști și companii, se laudă că a inventat un software care oferă clienților un calcul „mai precis ca niciodată“ al timpului de lucru al angajaților. Anul trecut, la Bursa din Tokyo, tradiționala pauză de prânz de 90 minute a fost redusă la doar 60. Companiile din IT, ca Google sau HP, s-au lăudat ani la rând că le oferă salariaților privilegiul de a lucra și pentru proiectele personale. Acum, chiar și aceste organizații renunță treptat la acest privilegiu. Iar angajații au ajuns să se tempereze singuri: există acum instrumentele, precum RescueTime, care îi ajută pe utilizatori să-și limiteze accesul la internet sau la e-mail.
Compensarea muncii se face adesea pe termene tot mai scurte. În SUA, de exemplu, ponderea angajaților plătiți cu ora a crescut constant din anii ’70 și până acum, în momentul de față 59% din ei fiind remunerați astfel.
Etica și viteza
Cât de înțelept este, însă, să ajungi obsedat de viteză? O viteză prea mare de tranzacționare poate duce la veritabile dezastre, cum s-a întâmplat pe 6 mai 2010 (când indicele american Dow Jones a scăzut la un moment dat cu 1.000 de puncte – n.trad.). Apoi, analiștii avertizează întotdeauna populația să nu facă achiziții în pripă. Pe de altă parte, companiile se plâng frecvent că nu au oameni destul de creativi. Ei bine, aici intervin oamenii ca mine. Întrebat de un fan care este secretul scrisului său, Ernest Hemingway a spus că niciodată nu se apucă de un roman înainte de a-și curăța frigiderul. Iar Steve Johnson, un teoretician al inovației, e de părere că unele dintre cele mai bune produse de pe piață sunt rezultatul unor „creiere încete“. Să ne amintim că ideea celor de la Nestle de a vinde cafea în recipiente mici, pentru expresoare, nu a fost exploatată timp de trei decenii, iar acum valorează miliarde de dolari.
Am ajuns la ideea acestui articol după ce am citit (foarte lent) două lucrări de management: un articol îngropat în arhivele Revistei Academiei de Management și semnat de Brian Gunia, de la Universitatea John Hopkins, și o carte nouă și destul de populară, „Așteptarea: arta și știința întârzierii“, a lui Frank Portnoy, de la Universitatea San Diego. După ce a organizat o serie de experimente interesante, domnul Gunia a ajuns la concluzia că oamenii reacționează mai etic atunci când au timp la dispoziție. Cu alte cuvinte, atunci când avem de ales între bine și rău, sunt șanse de cinci ori mai mari să optăm pentru varianta corectă dacă apucăm să despicăm firul în patru, decât dacă suntem forțați să luăm decizii rapide. De aceea, organizațiile în care se lucrează contra cronometru, cum sunt băncile, de exemplu, se vor confrunta adesea cu probleme etice (gândiți-vă doar la recentul scandal al manipulării Libor din Marea Britanie).
La rândul său, Portnoy arată că prea mulți oameni ignoră un adevăr de mult recunoscut de comedieni sau de cei ce țin discursuri: succesul depinde de abilitatea de a ști când și cât poți întârzia lucrurile. Important nu este să rezolvi o problemă urgent, ci optim. Iar asta necesită, în general, puțin timp în plus. Câteva exemple convingătoare: Warren Buffett, considerat cel mai de succes investitor al lumii, preferă să păstreze acțiunile cumpărate timp îndelungat decât să le vândă la prima oportunitate ivită. Iar Fabius Maximus, un general roman poreclit „Cunctator“ (Temporizatorul), a reușită să epuizeze trupele lui Hanibal evitând constant confruntările inopinate.
Amânați, amânați, dar cu moderație
Portnoy subliniază că oamenii trebuie să învețe să jongleze cu întârzierile așa cum fac cu orice alt element din viața lor de zi cu zi. Cu toate acestea, accentuează el, câteva reguli de bun-simț trebuie avute permanent în vedere: nu amânați niciodată rezolvarea unor probleme care, în timp, se vor agrava progresiv, cum ar fi achitarea ratelor la bancă. În ceea ce privește mediul de business, autorul avertizează că obsesia companiilor pentru viteză s-ar putea întoarce împotriva lor. Și are dreptate să ia în derâdere un principiu foarte popular în rândul managerilor, cum că timpul de lucru al subordonaților poate fi împărțit în segmente egale.
În realitate, secretul funcționării creierului unui om modern este combinația de rapid și lent. Angajații din meseriile creative nu fac nimic cu orele sau chiar cu zilele, pentru ca într-o secundă să fie „loviți“ de vreo idee genială. Morala? Eliminați complet deadline-urile și veți rămâne doar cu amânarea. Deveniți obsedați de deadline-uri și veți rămâne cu echivalentul intelectual al fast-foodului.
Schumpeter este comentariul pe teme de business al revistei britanice The Economist