Barack Obama și Mitt Romney cad de acord cel puțin asupra unui lucru: economia americană o duce prost. Șomajul s-a priponit undeva peste pragul de 8%, iar creșterea economică din prima jumătate a anului a fost de sub 2%, față de aceeași perioadă a anului trecut. Pericole pasc peste tot: prăbușirea zonei euro, încetinirea motoarelor Chinei sau apropierea așa-numitului „vârf fiscal“, un mix înfricoșător de creșteri de taxe și tăieri de cheltuieli publice.
Domnii Obama și Romney nu se pun însă de acord asupra a ceea ce ar fi mai nociv în momentul de față: realegerea unui președinte de stânga, care a reglementat sectorul privat până la sufocare, fără să-i fi înțeles prea bine mecanismele, sau înlocuirea sa cu un tip fără scrupule, venit din mediul fondurilor de investiții și care intenționează să-i ajute pe bogătașii care au provocat actuala criză să devină și mai bogați.
Așadar, vorbim de o economie destul de vulnerabilă. Totuși, tonul pesimist al actualei campanii electorală ignoră un element esențial. Cu ajutorul unui sector privat extrem de inovativ, această economie începe să se reinventeze. Sunt descoperite noi puncte forte, dar și leacuri pentru vechile probleme, într-un ritm care trebuie să dea de gândit blazatei Europe și centralizatei Asii.
 
Orice dezechilibru poate fi reechilibrat
Necazurile Americii vin în mare parte din excesul consumerist din anii anteriori crizei și din sistemul economic grotesc la care au dus aceste abuzuri. Până în 2008, creșterea SUA depindea în prea mare măsură de consum și de achiziția de locuințe, ambele finanțate din bani străini, injectați într-un sistem financiar subcapitalizat. Datoria privată ajunsese, încă din 2000, la 100% din veniturile totale, iar în 2007, la 133%. Ca regulă generală, după o criză provocată de escaladarea datoriilor, trebuie să treacă ani buni pentru ca băncile și familiile, deopotrivă, să își pună din nou ordine în bilanțurile lunare.
Și totuși, în ultimii trei ani, am asistat la o vindecare accelerată. Casele americane sunt printre cele mai subevaluate din lume, fiind comercializate la prețuri cu 19% mai mici decât valoarea lor corectă (potrivit indicelui Economist). Spre deosebire de ce s-a întâmplat în zona euro, Trezoreria americană nu a amânat la nesfârșit luarea unor decizii grele și a tăiat răul de la rădăcină: băncile de aici, de exemplu, au fost forțate să scape de datorii și să se concentreze asupra sporirii capitalurilor proprii mult mai repede decât cele din restul lumii. La rândul lor, consumatorii au început să mai strângă cureaua, datoriile ajungând la 114 % din venituri.
Între timp, s-au ivit noi puncte forte. Unul dintre ele este sectorul transporturilor, mai dinamic pe zi ce trece. Slăbirea dolarului explică scăderea deficitului comercial de la 6%, în 2006, la 4%, astăzi. Alte transformări radicale și permanente – cum ar fi creșterea masei de consumatori din piețele emergente – s-au dovedit de bun augur. Prinși în lupta electorală, ambii candidați dau în China, acuzând-o de manipularea monedei și de furnizarea de produse extrem de ieftine, prin tactici neortodoxe. Ignoră că, după ce s-a îmbogățit, China a devenit cea de-a treia cea mai mare piață de export a Americii, în creștere cu 53% față de 2007.
Natura exporturilor SUA se schimbă și ea. Succesul unora dintre produse nu mai miră pe nimeni – avioanele Boeing, programele Microsoft sau filmele de la Hollywood. Acum, însă, asistăm la un adevărat boom al unor servicii de calitate (arhitectură, inginerie, servicii financiare) și la apariția unei veritabile „economii a aplicațiilor“ – alimentate de ascensiunea companiilor Facebook, Apple și Google – în care lucrează deja peste 300.000 de oameni. Jocurile și soluțiile virtuale promovate pe această piață se vând ca pâinea caldă peste hotare. Constrânse de problemele de acasă și de peste Ocean, până și companiile mici își încearcă norocul în piețele emergente.
Între timp, călcâiul lui Ahile s-a transformat într-un adevărat avantaj competitiv: America a plătit cu vârf și îndesat pentru dependența sa deșănțată de petrol importat. De fiecare dată când cotația Wet Texas Intermediate urcă deasupra pragului de 100 de dolari pe baril (așa cum s-a întâmplat în 2008, în 2011 și, din nou, anul acesta), dezvoltarea economică are de suferit. Pe de altă parte, un preț mai ridicat duce la moderarea creșterii și la sporirea rezervelor. După toate semnele, nivelul importurilor petroliere de anul acesta va fi cel mai scăzut din 1995 și până acum; în paralel, 2012 va fi anul în care America va deveni exportator net de gaze.
Gaze de șist s-au descoperit în mai multe țări, însă, așa cum s-a întâmpat și în cazul revoluției online, America știe cel mai bine să exploateze această resursă. Guvernul a investit în descoperirea și dezvoltarea fracturării hidraulice, tehnologia care face posibilă exploatarea zăcămintelor, așa cum acum ani buni contribuise la aprofundarea cercetărilor în domeniul precursorilor internetului.
Procedeul fracturării a fost apoi utilizat și comercializat pe scară industrială de afaceristul texan George Mitchell, exact tipul de speculator de care SUA n-au dus niciodată lipsă. În Europa, în schimb, drepturile de proprietate și normele ecologiste au îngrădit dezvoltarea acestui sector. În timp ce, grație exploatării gazelor de șist, facturile la energie ale americanilor au scăzut deja simțitor, ca și emisiile de carbon (datorită unui consum mult mai redus de cărbune).
Și totuși, America mai are multe de făcut. De exemplu, companiile descrise mai sus, extrem de productive, oferă salarii imense, însă nu au nevoie de o forță de muncă prea numeroasă. Așadar, nu contribuie deloc la scăderea șomajului, ci mai degrabă la accentuarea inechităților sociale. Chiar și așa, s-au creat premisele celei mai sustenabile și mai echilibrate creșteri din istoria economiei americane – incomparabil mai eficientă decât ce încearcă bătrâna și demodata Europă.

Pericolele pândesc în continuare
Ce ar putea face viitorul președinte pentru a pune umărul la consolidarea acestei noi economii? În primul rând, trebuie să o lase în pace. Pentru început, să nu o ducă până pe marginea vârfului fiscal, ci să opteze, în schimb, pentru un plan credibil de reducere constantă a deficitului, prin creșteri de taxe și tăierea anumi­tor beneficii sociale. O serie de amenințări pândesc în continuare. O parte din democrați vor să limiteze exporturile de gaze naturale, pentru a ține în frâu prețurile pe piața internă – strălucită strategie pentru a descuraja investițiile și producția domestică. Dacă vrea să arate că are cu adevărat curaj, domnul Obama trebuie să urgenteze reglementarea exporturilor de gaze. În ceea ce-l privește pe Mitt Romney, acesta ar trebui să renunțe la afirmațiile beligerante la adresa Chinei, pe care o acuză, de luni bune, de manipularea monedei.
În al doilea rând, viitorul preșe­dinte trebuie să își pună toată puterea în slujba vindecării sistemului public. Nici măcar cele mai de succes companii nu pot susține o economie știrbită de o infrastructură deficitară, de cel mai scump sistem medical din lume, de instituții de învățământ neperformante, aflate la mâna sindicatelor, și de un sistem imigraționist bizantin, care privează companiile de accesul la un imens bazin global de talente. Domnilor Obama și Romney, concentrați-vă asupra acestor priorități și veți fi surprinși de puterea de reinventare și autodezvoltare a sectorului privat.