Omul de rând se bucură că i-au asfaltat strada şi nu îl interesează că primăria a plătit pentru asta o sumă ce ar fi ajuns pentru construcţia unui kilometru de autostradă.
Săracii se bucură că primesc de pomană câteva sute de lei şi un pui congelat şi nu le pasă că banii cu pricina ar fi putut fi folosiţi la atragerea de investiţii private.
Antreprenorii se bucură că au obţinut, în urma unei licitaţii mai mult sau mai puţin cinstite, un contract umflat cu o instituţie publică şi refuză să priceapă că, de fapt, îşi fură singuri căciula.
Mi-e mai aproape pielea decât cămaşa, spune un proverb şi, până la un punct, e normal să fie aşa. Doar că românii pun de atâta vreme interesul personal în faţa celui comun încât mulţi au ajuns să nu mai poată gândi în alt registru. Primari arestaţi pentru corupţie sunt realeşi pentru că „sunt gospodari“, oameni de afaceri cărora nu le mai ies la fel de uşor combinaţiile cu bugetul ajung la un pas de faliment şi urlă că sunt persecutaţi politic, iar dacă vreun demnitar decide că instituţia pe care o conduce nu-şi mai permite să ofere subvenţii, ajutoare şi gratuităţi, se transformă în duşmanul de moarte a mii, dacă nu milioane de oameni.
Nici nu e de mirare, aşadar, că în campania desfăşurată până de curând pentru referendumul din 29 iulie, ambele tabere au apelat din greu la argumente strict legate de bunăstarea electoratului. Deşi suspendarea preşedintelui are loc, teoretic, doar când acesta a încălcat în mod grav Constituţia, USL a încercat să-i convingă pe oameni să voteze „Da“ spunându-le nu că Traian Băsescu a nesocotit legea fundamentală, ci că acesta le-a tăiat salariile, le-a micşorat pensiile, le-a redus ajutoarele sociale, le-a luat locurile de muncă.
De cealaltă parte, deşi s-a vorbit mult despre statul de drept aflat în pericol, discursul pregătit pentru poporul de rând s-a axat, şi el, pe chestiuni mult mai telurice: cursul valutar care ne creşte cheltuielile tuturor şi anulează majorările de salarii bugetare, riscul de a pierde accesul la fondurile europene, fuga investitorilor străini şi a locurilor de muncă create de aceştia.
Asta pentru că toţi politicienii ştiu un lucru: pentru majoritatea românilor, tubul digestiv e mult mai important decât democraţia. Cu stomacul plin, mulţi dintre compatrioţii noştri ar putea trăi liniştiţi şi în cea mai cruntă dictatură.
