Începuturile lui Mihai Eminescu

Perioada copilăriei și-a petrecut-o la Botoșani în casa părintească și prin împrejurimi într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu. Elevul Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.

În 1864, Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.

În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.

La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

Cum și-a făcut debutul în literatură

Anul 1866 este marcat de primele manifestări literare ale lui Mihai Eminovici. Din păcate, în acest an se stinge profesorul de limba română Aron Pumnul. Ca să îl omgieze, elevii săi scot o broșură cu poezii prin care se găsea și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată de Mihai.

Ulterior, acesta debutează cu un stil nou în revista Familia cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan, cel care se ocupa de această revistă îl convinge pe Mihai să își schimbe numele de familie în Eminescu. În anul apariției poeziei anterior menționate mai apar câteva tot în aceeași revistă.

A avut și alte locuri de muncă

La un an de la primele sale publicații literare intră ca sufleor și copist în trupa lui Iorgu Caragiale și, ulteior, ajunge secretar în formația lui Mihail Pascaly. Ajunge să îl cunoască pe Ion Luca Caragiale atunci când, la recomandarea lui Mihail, intră ca sufleor și copist la Teatrul Național.

Un an mai târziu se apucă se scris romanul Geniul pustiu.

În perioada 1877-1880 a fost redactor și redactor șef la ziarul Timpul unde a desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.

Colaborarea cu revista Convorbiri literare

După ce se înscrie ca student la Viena și o întâlnește pe Veronica Micle, femeia care a stat la baza multor poezii scrise de Eminescu, începe colaborarea cu revista Convorbiri literare.

Revista Convorbiri literare a fost organul de presă al Societății literare Junimea. Primul număr a apărut la 1 martie 1867, la Iași, unde revista a funcționat până în 1886. Între 1886 și 1944 apare la București, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi.

În cadrul acestei reviste, Eminescu își publică o mare parte din poeziile sale.

Moartea lui Mihai Eminescu

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, a scris fostul amre critic George Călinescu.

A lăsat în urmă adevărate opere literare

Atunci când spui Mihai Eminescu gândul își zboară imediat la faimoasa poezie Luceafărul scrisă încă din 1873, fiind publicată zece ani mai tărziu în Almanahul societății studențești România Jună din Viena. După publicare, poezia a fost preluată și de revista Convorbiri literare

Luceafărul își are originea în basmul popular ”Fata din grădina de aur” cules de austriacul Richard Kunish și inspirat din mitul zburătorului și de condiția omului de geniu.

Tema principală a poeziei este condiția omului de geniu care prin iubire, găsește o cale de cunoaștere a propiei conștiinte și a locului său în univers.

– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”