Există zeci de analize pe tema scăderii puterii sindicale odată cu criza economică. Mulți autori sunt chiar de părere că, în timp ce unele guverne europene au impus reforme sociale dure din cauza presiunii FMI și CE (aici intrând, parțial, și țara noastră), altele au profitat de declanșarea flagelului financiar pentru a lua măsuri de flexibilizare a muncii, exact cele care oripilează sindicatele: reglementarea muncii temporare, creșterea perioadelor de probă și scăderea protecției sociale cuvenite angajaților sub no­ul tip de contracte, dar și eliminarea contractelor colective și renunțarea, parțială sau totală (cum s-a întâmplat în Ungaria), la dialogul social.
Decli­nul influenței sin­dicatelor este prezis din anii ’80, vizibil din anii ’90 și accentuat după 2000. Este vorba de un fenomen global, devenit evident în Europa și tot mai pronunțat în statele din centrul, sudul și estul continentului. Astfel, aruncând o privire asupra ratei de afiliere sindicală din UE 27 în intervalul 2000-2008, sare în ochi faptul că într-o singură țară a existat o creștere a numărului de angajați intrați în rândurile sindicale – Belgia. Potrivit statisticilor Comisiei, confederațiile românești au cunoscut, în acest interval, un declin al participării de 22%, rată similară cu media UE.
„Modificarea structurii economiilor europene, în primul rând prin scăderea sectorului de producție (cunoscut drept „bastionul sindicatelor“), corelată cu ascensiunea sectorului serviciilor și a formelor de angajare temporară, este, parțial, responsabilă pentru această scădere. Încercările nereușite de a atrage angajații tineri din sevicii, deznădăjduirea acestora și dezamăgirile iscate de liderii sindicali de-a lungul anilor au contribuit, de asemenea, la acest rezultat. Cele mai semnificative prăbușiri au fost înregistrate în țările est-europene, unde, în ciuda tentativelor de depolitizare a organizațiilor și de revitalizare a sistemului de recrutare, lucrurile merg tot în jos”, remarcă autorii unui raport extrem de relevant pentru tema în discuție, „Analiza muncitorilor europeni”, publicat anul acesta de Institutul Sindicatelor Europene (ETUI).

Marele eșec, inechitatea socială
Potrivit raportului „Relațiile industriale în Europa”, publicat de Comisie în urmă cu doi ani, rolul sindicatelor este de a se asigura nu numai că membrii lor sunt plătiți corect pentru munca depusă, ci și de a garanta un nivel redus la inechității în rândul populației. În România, principalul instrument utilizat în acest sens până anul trecut a fost contractul colectiv de muncă la nivel național, eliminat însă prin legislația adoptată anul trecut.
Doar că, potrivit diverselor studii, România se clasează pe ultimul loc în Europa în privința decalajului dintre salariul minim și cel mediu pe economie, deci pe primul loc în clasamentul inechității – astfel, valoarea salariului minim este de doar 30% din cel mediu, spre deosebire de o bună parte din țările UE, unde ponderea este de circa 50%. Poate părea doar un șir de cifre fără mare sens, relevante, însă, pentru cei care sprijină cu toate forțele reintroducerea contractelor colective naționale și pe ramură: într-o țară ca România, în care acest tip de contracte exista „de când lumea“, discrepanțele salariale ar fi trebuit să fie minime, așa cum este cazul în nordul Europei.
S-a întâmplat însă  exact opusul: așadar, funcția de bază a acestor instrumente de „echitate socială“ nu a fost îndeplinită. O mulțime de alte statistici sunt indicatori ai insucceselor mișcării sindicale în România. Nu le vom enumera pe toate, la fel cum nici nu sugerăm aici că sindicatele ar fi singurele responsabile cu ridicarea nivelului de trai al angajaților, sau că, prin neimplicarea lor suficientă, au devenit părtașe la acest fenomen. Așadar, România are de departe cea mai mare rată a sărăciei în rândul populației ocupate – 17,3%. Cu alte cuvinte, deși lucrează, un angajat român din șase abia reușește să se descurce de pe o zi pe alta, în condițiile în care media UE este de circa 8 procente, iar unele state din regiune raportează cifre mult mai bune – Cehia, de pildă, doar 4%, Ungaria – 5%, ba chiar și Bulgaria – 7%.

Preferințele politice, bată-le vina
Potrivit lui Adam Mrozowicki, specialist în evoluția sindicatelor est-europene și profesor la Universitatea din Wrocław, greșeala liderilor acestor organizații a fost că, deși încă din anii ’80 lumea capitalistă începea să respingă mișcările sindicale, nu au realizat câtă nevoie aveau să atragă un număr cât mai mare de membri, mulți considerând adesea că le fac un favor noilor veniți. Așa se face că, dacă în România începutului anilor ’90 apartenența la sindicate era de circa 80% din populația ocupată, astăzi ea se învârte în jurul a 30 de procente. „Pentru președinții confederațiilor din România, nu creșterea numerică a reprezentat o prioritate, ci mai degrabă lansarea de noi celule sindicale, cu precădere în retail și în sectorul public, dar care-și împărțeau aceiași membri recrutați deja“, afirmă analistul.
În altă ordine de idei, potrivit acestuia, la noi, la fel ca în majoritatea statelor vecine, acești lideri proveneau, majoritatea, din structurile influente ale partidului comunist. Erau obișnuiți cu cutumele ante-’89 și astfel au considerat firesc, chiar și după căderea regimurilor totalitare, să se afilieze formațiunilor politice care au urmat partidelor bolșevice (vă sună cunoscut?). „Manevră taxată de populațiile din zonă, dezamăgite de continuarea partizanatului“, după cum spune Mrozowicki.

Momentul decăderii abrupte
Un lanț de schimbări legislative survenite anul trecut a dat peste cap mișcarea sindicală autohtonă. Pe scurt, a fost eliminat contractul colectiv național și s-au modificat regulile jocului: dacă, anterior, pentru lansarea unui sindicat era nevoie de afilierea a 15 persoane din aceeași branșă profesională, noua legislație prevede că în acest scop este nevoie 15 angajați din aceeași companie (în condițiile în care, atrag atenția cei interesați, 90% din companiile românești au sub 10 salariați).
Mai mult, pentru a avea dreptul de a negocia un contract colectiv la nivelul unității, sindicatul trebuie să cuprindă jumătate plus unu din personalul companiei, față de o treime, cât era necesar înainte. „Am fost călcați în picioare“, au ripostat liderii sindicali, care se pregătesc acum să-și ia revanșa, prin modificarea legii vinovate, 62/2011. În continuare, două puncte de vedere opuse asupra acestui subiect:
Potrivit lui Eugen Lucan, reprezentant al României în Comitetul Economic și Social European din 2007, „sindicatele din România consideră că eliminarea Contractului Colectiv Unic Național și introducerea Contractelor Colective de Muncă Sectoriale au făcut ca numărul lucrătorilor ale căror relații de muncă sunt reglementate de un contract colectiv să scadă de la 98%, în mai 2011, la circa 36%, după aplicarea noilor prevederi. Trebuie spus că, în opinia sindicatelor, Legea dialogului social și Codul muncii, așa cum au fost ele modificate și adoptate în 2011, pun România în situația de a avea cea mai restrictivă legislație (raportat la angajat) din întreaga Uniune“. Prin urmare, spune Eugen Lucan, „consider că modificarea Legii nr. 62 este o necesitate pentru deschiderea căilor unui dialog social real și eficient“.
Nu de aceeași părere este Ioan Dumitrașcu, avocat în  dreptul muncii și partener al casei PeliFilip. În urma parcurgerii unui proiect de modificare a celebrei legi, care ar reinstala drepturile ciuntite anul trecut, acesta afirmă că „reintroducerea obligativității contractelor colective pentru toate companiile dintr-un sector, indiferent dacă au fost sau nu reprezentate la negocierea sa, nu cred că este în beneficiul angajatorilor sau angajaților. Problema principală este de legitimitate – astfel, potrivit propunerii, se revine la ideea ca o federație patronală care cumulează societăți deținand 10% din angajații din sector, împreună cu o federație sindicală care cumulează 7% din angajații din sector, să poată încheia un contract colectiv obligatoriu pentru restul companiilor din domeniu. Cu alte cuvinte, cineva îți poate crea obligații fără să poți avea un cuvânt real de spus și fără ca acel cineva să reprezinte o majoritate.“ Potrivit lui Ioan Dumitrașcu, se pregătesc o serie de modificări „îngrijorătoare“, așa cum le descrie. Între acestea, obligația de a purta negocieri colective anuale: „nu este necesară, și de multe ori nici dorită nici de patronat, nici de sindicate, atunci când reușesc să ajungă la un acord pe mai mulți ani“. Apoi, posibilitatea de a iniția un conflict colectiv de muncă, concomitent cu aplicarea unui contract colectiv de muncă – „rostul principal al unui contract de muncă este tocmai asigurarea păcii sociale în condiții agreate de ambele părți. Or, dacă una dintre părți poate ignora această înțelegere oricând, atunci devine neclar de ce mai folosim cuvântul contract.“
 Nu în ultimul rând, spune avocatul, „excluderea metodelor prealabile de atenuare a unui conflict de muncă sau diminuarea excesivă a termenului de declanșare a unei greve duce la posibilitatea ca liderii de sindicat să declanșeze o grevă în doar câteva zile, ceea ce poate presupune abuzuri și pierderi semnificative pentru angajatori“.
Trăgând linie, în opinia sa, „dacă vor fi adoptate, noile modificări ale legislației dialogului social vor aduce cu ele un val de instabilitate asupra pieței muncii, îndeosebi prin prisma companiilor, care vor fi nevoite să își reconfigureze strategiile pe termen mediu și lung în materie de personal.“

Exemple de succes. Sau nu?
În toată lumea există domenii în care sindicatele sunt mai puternice ca niciodată. În România, este vorba de industria auto. De pildă, aproape 85% din angajații Dacia Renault sunt afiliați la unul dintre sindicatele uzinei. Principala „armă“ de negociere a sindicatelor Dacia este protestul – ne amintim în acest context de greva de 18 zile din 2008, în urma căreia angajații au obținut un spor salarial de nu mai puțin de 120 de euro. De altfel, această afiliere masivă a făcut ca, an de an, negocierile cu patronul francez să ducă la creșteri ale salariilor și primelor, în momentul de față venitul lunar mediu din companie (luând în considerare și diversele bonusuri) ajungând la circa 3.000 de lei. „Cu siguranță că puterea nemărginită a sindicatelor din companie a determinat Renault să-și deschidă fabrica din Maroc, o țară non-europeană, când evident că prima alegere am fi fost tot noi“, spune directorul unei companii de recrutare cu expertiză în sectorul auto.
Potrivit informațiilor din presă, salariul mediu al unui angajat din uzina Renault-Nissan din Maroc nu depășește 250 de euro.

50% cu atât a scăzut, în mare, afilierea angajaților din România la un sindicat sau altul în ultimii 20 de ani. La nivelul UE, media a fost de 20%

50 mii de oameni trebuia să participe, în martie 2011, la unul dintre cele mai mari proteste din ultimii ani. S-au prezentat doar 12.000.