Pentru un politician care vrea să ajungă la putere, să guverneze, este greu de acceptat ideea că unii oameni nu vor decât să fie lăsaţi în pace. Nu aşteaptă să li se dea nimic din banii luaţi prin taxe de la alţi semeni şi nu apreciază deloc promisiuni de „implicare cât mai activă“ a politicului în toate domeniile vieţii economice.
Le consideră, dimpotrivă, dăunătoare. Mulţi dintre aceşti oameni nu votează niciodată. Nu pentru că nu ar avea „cu cine“, ci deoarece nu au „pentru ce“ să voteze. Ei nu vor mai mult de la stat, ci, de neînţeles pentru mintea doritorului de ascensiune la putere, vor „mult mai puţin“. Vor un stat cât mai puţin prezent în viaţa şi portofelele lor. Un lucru pe care niciuna din formaţiunile politice care s-au autointitulat „de dreapta“, sau cu viziuni economice „liberale“, nu pare să-l fi înţeles vreodată. Aşezaţi la aceeaşi masă, un politician „de dreapta“ şi altul „de stânga“ au disensiuni majore şi se contrazic ore în şir pe marginea competenţei şi calităţii umane a colegilor de partid sau a semnificaţiei ultimelor „breaking news“ despre nimic din ziua respectivă.
„Minţile strălucite discută idei, minţile mediocre discută evenimente, minţile limitate discută despre oameni“, spunea Eleanor Roosvelt. Întrebaţi ce le diferenţiază ideile economice, omul politic „de dreapta“ şi cel „de stânga“ nu vor bâigui nimic coerent. Vor puncta, cel mult, unul că „noi vom da mai mult celor cu venituri mici“, iar celălalt că „noi vom da mai mult pentru investiţii“. Pe niciunul nu îi preocupă dimensiunea redistribuţiei făcute discreţionar de stat din avuţia creată de indivizi, ci doar destinaţiile acesteia. Fundamental, amândoi sunt socialişti, vor să aibă cât mai mult de redistribuit, îşi propun la unison să crească ponderea veniturilor bugetare în PIB. Ideea că poţi gestiona un buget mic şi echilibrat tăind taxe pentru a lăsa mai mulţi bani în buzunarul celor care i-au produs, reducând numărul domeniilor în care statul se implică, desfiinţând instituţii care „produc“ doar obstacole pentru antreprenori nu pare a înflori în platforma niciunei formaţiuni „de dreapta“. Că intervenţionismul este boală grea de ambele părţi ale spectrului politic se vede şi în felul în care acestea se raportează la libertăţile personale. Dreapta, la fel ca şi stânga, crede că Guvernul trebuie să-i păzească pe oameni de ei înşişi, să stabilească ce pot şi ce nu pot consuma şi să menţină sancţiuni penale pentru probleme de morală personală, chiar atunci când cei vizaţi nu îşi fac rău decât lor înşişi.
Pentru politicienii români, liberalismul economic e doar o sintagmă. Către noua alianţă care şi-a propus să ocupe această zonă simbolică înainte de alegeri se îndreaptă acum câteva speranţe, deşi dorinţa exprimată de iniţiatori, într-un recent „Manifest“ al dreptei, de a avea un stat „suplu şi funcţional – nici minimal, dar nici omniprezent“, un fel de „nici aşa, nici altminteri“ din Momentele lui Caragiale, arată că nici ei nu par să fi înţeles mare lucru.