Pentru o bună parte dintre americani, uciderea lui Chris Stevens, ambasadorul SUA în Libia, nu a făcut decât să confirme așteptările pe care le au de la lumea arabă. Într-o țară unde, nu mai departe de anul trecut, Occidentul a avut un rol crucial în îndepărtarea unui tiran înfiorător, un grup salafist a atacat consulatul american din Benghazi, ucigând patru persoane, între care și pe ambasadorul Stevens. Ce a declanșat acest masacru, urmat de protestele violente din Egipt și Yemen? Un filmuleț ridicol despre profetul Mohamed, condamnat rapid de administrația Obama. Acum, cetățenii americani amintiți mai sus se întreabă de ce ar mai încerca SUA să facă ordine în această regiune, când tot ce primesc în schimb este un cumul de abuzuri nejustificate, acuze pentru lucruri pe care nu le pot controla și violență?  
Abaterile din lumea arabă au loc cu o frecvență îngrijorătoare. Numai în ultima săptămână dinainte de uciderea domnului Stevens, zeci de oameni au fost omorâți în Irak într-o singură zi, iar vicepreședintele țării a fost condamnat la moarte în lipsă pentru o presupusă crimă; în Yemen, ministrul de externe a supraviețuit unei tentative de asasinare; în Fâșia Gaza, Israelul a ucis șase militanți; iar în Siria, bilanțul teribilului război civil care nu pare să se mai termine a depășit cifra fantastică de 25.000 de victime.
De când s-a înscris în cursa electorală, Mitt Romney s-a legat încontinuu de așa-zisa pasiune a lui Barack Obama pentru Primăvara Arabă. Pe care majoritatea americanilor conservatori o asociază cu islamiștii radicali, precum Frații Musulmani și mișcările similare care au ajuns la conducerea Egiptului și a Tunisiei, și pe care o consideră o amenințare la adresa unuia dintre aliații de bază ai Americii, Israelul. În general, americanii nu privesc cu ochi buni implicarea țării lor în Siria și sunt preocupați de înarmarea nucleară a Iranului. Sunt sătui să fie considerați anti-Islam, atâta timp cât țara lor este, în realitate, mult mai primitoare cu musulmanii șiiți decât, să spunem, Arabia Saudită sunită. Acum, că trupele lor au părăsit în sfârșit Irakul, că eforturile înspre rezolvarea conflictului israeliano-palestinian nu dau niciun rezultat, iar descoperirea gazelor de șist le-a redus simțitor dependența de petrolul arab, poate că a venit timpul să se retragă odată pentru totdeauna din cea mai nerecunoscătoare regiune a lumii și s-o lase să se autodistrugă, dacă tot merge în această direcție.
Un discurs într-adevăr încântător, care probabil că va prinde foarte bine la public în timpul campaniei electorale. Dar și extrem de toxic atât în privința premiselor, cât și a concluziilor. În ciuda opiniei generale, multe zone din lumea arabă merg în direcția bună. Iar acolo unde lucrurile se înrăutățesc, este nevoie mai mare ca niciodată de implicarea Americii.

Excepția, nu regula
Să revenim la asasinarea lui Stevens. Actori principali au fost câțiva jihadiști înarmați, într-un scenariu care pare mai degrabă accidental decât simptomatic. Un extremist nechibzuit a făcut un filmuleț, iar o mulțime de alți extremiști nesăbuiți din țările arabe au luat-o razna. Departe de a încuraja violențele, guvernul libian a deplâns crima, iar populația a jelit după unul dintre cei mai populari ambasadori străini.
Ceea ce atrage atenția asupra unui fenomen mult mai amplu. Haotică și primitivă, Primăvara Arabă a fost totuși necesară. În Tunisia, Egipt și Libia, tiranii au fost înlocuiți de guverne democratice. Unele dintre ele sunt mai ostile Israelului decât foștii dictatori, însă reflectă, ca și în cazul simpatiei Turciei pentru Palestina, opinia populației (proces democratic, în final). Frații Musulmani sunt înfiorător de obtuzi când vine vorba de femei, educație și alte subiecte sensibile, însă au avut inspirația ca, odată ajunși la guvernare, să-și tempereze punctele de vedere, observând că electoratul este mai degrabă preocupat de locuri de muncă și mâncare decât de şaria.
Va dura mult timp, însă la un moment dat aceste democrații firave vor aborda un stil de guvernare mai apropiat de islamismul moderat al Turciei decât de teocrația inflexibilă a Iranului. Iar atunci SUA ar scăpa de rolul său de putere dominantă în regiune: locul său ar putea fi luat de Turcia sau Egipt, iar statele arabe, în general, vor învăța să-și rezolve și singure problemele.
Până atunci, însă, implicarea Americii va rămâne esențială. În ciuda masacrului de la ambasadă, succesele moderate înregistrate de Libia se datorează majoritar ajutorului armat acordat de SUA la debutul campaniei anti-Gaddafi. În Egipt, Departamentul de Stat a fost cel care a dat semnalul îndepărtării lui Hosni Mubarak. America are capacitatea de a pune presiune pe monarhiile din Golf să-și relaxeze sistemele politice. Iar în nou-apărutele democrații arabe, sprijinul economic oferit de cea mai importantă democrație a lumii se poate dovedi vital. Șomajul crește fulgerător în Egipt, Tunisia și Libia, unde noile guverne se străduiesc să înlocuiască principiile capitalismului de cumetrie promovate de dictatori. În această regiune, nu este nevoie de sume mari de bani sau de ajutoare consistente ca să produci transformări ireversibile. În schimb, dacă economiile arabe s-ar prăbuși, revolta milioanelor de tineri furioși rămași fără locuri de muncă ar avea consecințe imense asupra restului lumii.

De la Teheran la Damasc
Nimeni nu pretinde că ajutorul acordat arabilor ar coincide cu vreo acțiune caritabilă dezinteresată – în realitate, vine perfect în continuarea conceptului de realpolitik introdus de Kissinger. Orientul Mijlociu este nucleul Islamului, iar felul în care se raportează la această regiune afectează diplomația SUA din întreaga lume. Este, în paralel, centrul energiei mondiale: Orientul Mijlociu dictează și acum prețul combustibililor vânduți la pompele americane. Tot aici se află și unii dintre cei mai temuți inamici ai SUA, în frunte cu Iranul. 
Totuși, liderii americani neglijează cu obstinație două mari probleme din regiune. În primul rând, conflictul israeliano-palestinian, în care America ar trebui să intervină subliniind că orice nouă așezare (ilegală) a Israelului în Cisiordania reprezintă un obstacol în calea păcii dintre arabi și evrei. Conflictul ține pe jar întreaga regiune de ani buni. Iar punctul de vedere afișat de domnul Romney în timpul discursurilor electorale, atât asupra acestui subiect, cât și în privința bombardării Iranului, este mult prea simplist.
Altă temă fierbinte este Siria. Aici, numărul morților crește cu 200 pe zi, la fel ca în cea mai neagră perioadă din istoria Irakului. Cât timp Bashar Assad ucide fără milă sau teamă de consecințe, Siria va fi devorată de acest genocid, iar ura sectară va eviscera ce a mai rămas din această țară și din instituțiile sale. Otrava siriană se va răspândi apoi în întregul Orient Mijlo­ciu. Chiar acum, Iordania și Libanul sunt pe punctul de a o gusta.
La atât de puțin timp de la uciderea domnului Stevens, ultimul lucru la care se gândesc americanii este o nouă intervenție într-o țară musulmană. Însă, dacă acum li se pare că Libia este periculoasă și violentă, ar trebui să-și imagineze cum ar fi arătat dacă războiul nu ar fi încetat. Costurile umanitare și strategice ale unei neimplicări în Siria ar fi mult mai mari.  
De fapt, așa stau lucrurile în tot Orientul Mjlociu. În final, violențele antiamericane ating apogeul în regimurile dictatoriale. Acum, pentru prima dată, Primăvara Arabă promite să redea această regiune cetățenilor săi, ceea ce ar schimba raporturile cu Occidentul. Nu există nicio garanție că lucrurile vor evolua pozitiv, însă America nu are nimic de pierdut dacă alege să se afle în centrul acestei mari deșteptări.