În 21 de ani de capitalism, în cele cinci județe ale Olteniei și-au încercat norocul mai puțin de cinci mii de investitori din afara țării, cam 240 pe an. În București, în același interval au intrat 340 de companii cu capital străin. Pe lună, însă. În Moldova, lucrurile au stat puțin mai bine, însă incomparabil cu alte regiuni, cu precădere Centru, Vest și Nord-Vest.
Reticența investitorilor se explică, în general, prin lipsa condițiilor propice, fie că vorbim de infrastructură, specializarea forței de muncă sau anumite facilități fiscale. Când mai multe dintre aceste elemente se reunesc, rezultatul poate fi dezastruos.
„Infrastructura este deficitară, mijloacele de legătură la fel, aeroporturile din zonă nu sunt dotate corespunzător. Dar și oamenii sunt prost pregătiți – chiar dacă suntem centru universitar mare, specializările predate nu sunt adaptate la piață“, ne trece în revistă problemele locale Gheorghe Pleșu, președintele Asociației Oamenilor de Afaceri din Iași.
Și mai este ceva. „Și la noi, și în Oltenia, un mare obstacol este mentalitatea oamenilor, complet diferită de cea din Transilvania sau București. Mentalitatea asta de oameni săraci, care se mulțumesc cu puțin, fac ce li se zice și vin la serviciu doar ca să-și ia un salariu, adesea mizer. Nu vor să evolueze, să se adapteze tehnologiilor noi, preferă să se complacă.“
Așa se explică, în opinia sa, relativul insucces al singurului parc industrial din județ, Tehnopolis, la a cărui proiectare a participat și care era menit activității de cercetare și tehnologiilor avansate. În momentul de față, parcul nu duce lipsă atât de firme-locatar, cât de existența unei companii majore, care să genereze sute de locuri de muncă și care să poată fi dată ulterior drept exemplu și altor potențiali investitori. „De promovarea parcurilor industriale oricum nu se ocupă nimeni, nu există buget de așa ceva, deci practic stăm și așteptăm să ne pice investitorii din cer.“
Facilități multe, dar degeaba
Iașiul și Gorjul sunt separate de 600 de kilometri. Le unesc, însă, aceleași probleme. Cristian Pasti, directorul parcului industrial Sadu, din Bumbești-Jiu, se plânge că „în primul rând, distanța este un impediment: până la ieșirea din țară sunt 400 de kilometri, iar noi nu suntem nici măcar pe rutele de transport european. Așa că până să ajungă la noi, investitorii se opresc în Timișoara sau Arad, orașe aflate în apropierea graniței și, nu în ultimul rând, dotate cu aeroport.“
Iar forța de muncă este departe de a compensa acest minus. „Este, în mare, o zonă monoindustrială, în care oamenii nu știu să facă prea multe în afară de minerit. În Gorj, trăim de decenii bune o tragedie. Uzina de armament de la Sadu, pe terenul căreia am construit actualul parc industrial, avea 9.000 de oameni în ’89, acum mai are 900. Tot mai multe unități de producție mari au falimentat de-a lungul timpului, iar locul lor n-a fost luat de nimeni. Ca să vă dați seama, în zona noastră nu este decât un retailer, Kaufland, când în restul țării marile magazine se luptă pe terenuri și pe forță de muncă. Teoretic, puteam spera ca serviciile să preia din oamenii rămași pe drumuri, însă nu sunt specializați.“
O gură de aer a venit în 2008, când în parcul din Bumbești-Jiu s-a instalat compania italiană Pirelli, cu o fabrică destinată filtrelor pentru motoare diesel. De atunci, însă, lucrurile nu au evoluat semnificativ. Totuși, în momentul de față, parcul pe care îl conduce este ocupat în proporție de 95%, culmea, în bună parte de companii românești, conduse de „oameni din zonă care s-au îmbogățit din afaceri și acum s-au întors acasă.”
Însă loc de noi investitori ar mai fi, parcul Sadu fiind faimos pe plan local pentru scandalurile conducerii cu firmele neplătitoare. Ce le promite Cristian Pasti celor interesați? Terenul extrem de accesibil, lipsa impozitelor pe teren și clădiri (regulă valabilă în cazul tuturor parcurilor industriale din țară – n.r.) și forță de muncă foarte ieftină, pentru că, „față de alte regiuni ale țării, unde angajații pot negocia pe cât se duc la un patron sau altul, în Gorj pur și simplu nu sunt alternative.“
În general, mediul de afaceri din cele două provincii istorice nu a clocotit niciodată. Anecdotic, faptul că străinii au preferat să le ocolească, chiar și în anii de abundență care au precedat criza din 2009, lăsa loc din plin inițiativei private autohtone. Pentru a verifica această ipoteză, am calculat raportul dintre numărul de societăți înființate și populația din fiecare dintre cele opt regiuni administrative.
Am aflat, astfel, că în Moldova și Oltenia, din 1991 și până acum, a apărut o firmă la 12 locuitori. La prima vedere, raportul nu sună rău. Până când facem o comparație cu restul țării – în Vest, de pildă, există o firmă la fiecare 9 cetățeni, în Nord-Vest, la fiecare 8, iar în București – la 4,6 (așa cum vom arăta, însă, mai jos, Capitala are o situație deosebită, care nu o face decât parțial relevantă din punct de vedere statistic).
Din păcate, o bună parte din societățile înființate, oricum puține la număr, și-au găsit, mai devreme sau mai târziu, sfârșitul. Așa se face că cele două regiuni conduc atât în clasamentul celor mai inactive medii de afaceri, cât și în cel al eșecurilor antreprenoriale: 44,2% din firmele înființate în ultimii 20 de ani în Moldova au fost radiate, un procenajt similar fiind raportat și de Oltenia (de consemnat că media pe țară nu este mult mai bună – 39%).
Unde nu există nici antreprenori, nici investitori, consecințele nu întârzie să apară. În primul rând, la nivelul pieței muncii. Dacă privim pe statisticile oficiale, lucrurile nu stau rău, în Nord-Est, de pildă, șomajul raportat fiind de sub 5%. Este vorba însă exclusiv de rata șomajului înregistrat, adică a populației înscrise la agențiile de ocupare a forței de muncă. Așa că, pentru a ne face o idee asupra situației reale, am apelat la un indicator mai puțin „ortodox”: efectivul salariaților în totalul populației.
Iar rezultatele arată că, într-adevăr, din acest punct de vedere, statisticile oficiale sunt înșelătoare. Cum s-ar explica altfel un șomaj atât de scăzut, când doar 14% din locuitorii Moldovei lucrează? În Oltenia, situația frizează tragicul: aproximând, aici, doar un cetățean din zece are loc de muncă. Spre comparație, în Vest, raportul este de unu la patru. Vom ocoli exemplul Bucureștiului, care are o situație demografică atipică. Astfel, conform cifrelor oficiale, jumătate din populația Capitalei lucrează – or, nu trebuie să fii specialist în statistică pentru a sesiza existența unei aberații aici, explicabilă prin numărul mare de nonrezidenți care muncesc în cel mai mare oraș al țării.
Revenind, singurul indicator la care cele două regiuni se află pe poziții opuse este cel al salariului mediu. Aici, Moldova se zbate pe ultimele locuri alături de Maramureș, zona învecinată la vest, cu un venit lunar mediu de circa 1.300 de lei (în condițiile unei medii naționale de 1.550 de lei, atinsă însă în puține județe și mult „umflată“ de salariile din București). La acest capitol, Oltenia se află în prima jumătate a topului, cu câștiguri de 1.470 de lei. Defalcând pe județe, observăm însă că, de fapt, singurul care ridică media regiunii este Gorjul, unde piața muncii este dominată în continuare de industria extractivă – și, potrivit Institului Național de Statistică, salariul net al unui miner este de circa 2.500 de lei.
Fără niciun dubiu, Moldova și Oltenia nu sunt singurele regiuni care se cufundă în sărăcie și disperare – dovadă că, în unele privințe, Sud Muntenia le face concurență pentru ultimele locuri. Aceasta din urmă însă plusează la alte capitole. Cele două provincii, în schimb, nu se remarcă, pentru moment, decât prin resemnarea populației în fața unui fenomen căruia nu reușește să i se opună.

ENDEMIC O problemă stringentă a celor două regiuni este șomajul pe termen lung, neindemnizat și ajuns, în ultimii ani, la pragul critic