Fiscul crede sau nu în pierderi?

Prin noul Cod fiscal, pierderile companiilor rezultate prin fuziune, divizare sau transferul sediului într-o altă ţară din UE nu se mai „pierd“, urmând a se deduce prin profiturile viitoare

Modul în care fiscalitatea românească se raportează la pierderile din afaceri s-a schimbat fundamental pe parcursul ultimilor câţiva ani. Tradiţional, fiscul român nu crede în realitatea pierderilor, nu la firmele cu capital privat. Fiscaliștii români o ştiu atât din faptul că legislaţia noastră a fost mai mereu excesiv de restrictivă în regimul pierderilor fiscale în raport cu cea a altor țări europene, cât și din practică. Afacerile private care raportează pierderi se aşteaptă să stârnească interesul nedorit al autorităţilor. De altfel, cine citeşte strategia de control postată transparent pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală poate constata că prezența pierderilor este criteriu prioritar la selectarea contribuabililor pentru inspecţii.
Cum ne aflăm la începutul celui de-al treilea deceniu de economie nedirijată, care se şi suprapune cu o profundă criză economică şi financiară globală, pare-se că în sfârşit octombrie 2012 marchează o schimbare de fond şi renunţarea la o mentalitate care a prevalat mai bine de două decenii.
Ultimul act, un adevărat semnal că asistăm la o răsturnare de viziune, s-a jucat recent. Putem nominaliza anul 2012 ca fiind anul cotiturii, fiindcă România a devenit ţara unde piederile nu se mai „pierd“, nici măcar cu ocazia restructurărilor. Vestea vine la recenta amendare de Cod fiscal, aplicabilă începând cu 1 octombrie. De aici înainte, companiile şi sucursalele rezultate prin fuziunea, divizarea sau transferul sediului social într-o altă jurisdicţie fiscală europeană, ce preiau în consecință activul net al unor afaceri cu pierderi fiscale acumulate, vor putea deduce şi recupera respectivele pierderi din profiturile lor curente şi viitoare.
Se încheie deci un lung ciclu de adversitate, perioada în care legea şi cei mandataţi să o aplice au privit cu suspiciune maximă spre pierderile fiscale ale afacerilor româneşti sau străine derulate la noi.

Vremea schimbării
Schimbarea de viziune nu a fost subită, poate de aceea a fost prea puţin remarcată. Poate neîncrederea în realitatea pierderilor în afaceri îşi are sorgintea în anii în care a prevalat mentalitatea planificării perfecte, cea care permite eliminarea pierderilor, ficţiunea pe care s-a construit economia socialistă, în timpul căreia fuseseră formaţi diriguitorii Ministerului Economiei şi Finanţelor din anii ’90. În mod firesc, ei nu credeau în pierderi. Nu a contat că ficţiunea s-a prăbuşit în faliment.
Dictonul cu care inspectorul de fisc pleca înarmat pe teren era clar şi implacabil: „Nimeni nu face afaceri ca să piardă“. Ergo, pierderile sunt false, maschează evaziune greu de probat, ceea ce justifică măsurile prezumtive, de contracarare, cum ar fi restricţionarea sau chiar negarea dreptului de a deduce fiscal pierderea.
Prima redută căzută a fost ideea că o cheltuială nu trebuia dedusă dacă efectuarea ei nu aducea venituri firmei. Intenția era irelevantă, eşecul în afaceri fiind impardonabil.
Codul fiscal apărut în 2004 a schimbat regula și a devenit suficient să demonstrezi că o cheltuială a fost făcută „cu scopul obţinerii de venituri“. S-a acceptat pentru firme adevărul popular: socoteala din târg nu se potriveşte cu socoteala de acasă. Corolarul noii reguli s-a impus tot din 2004, mulțumită unor decizii ale Comisiei fiscale centrale, care au curmat practica de control a inspectorilor.

Progrese în acceptarea pierderii
De atunci, se poate deduce pierderea rezultată din vânzarea mărfii ori activelor (clădiri, echipamente, autovehicule) sub preţul de producţie sau achiziţie, unica condiţie fiind vânzarea la preţul pieţei. Mai mult, activele se pot casa chiar neamortizate integral, dacă se încearcă valorificarea, cu ocazia casării.
Din 2009, primul an de criză fi­nan­ciară după boomul din perioada 2005-2008, s-a extins de la 5 la 7 ani perioada în care pierderea fiscală se poate recupera din profiturile impozabile obţinute în următorii ani. Probabil că s-a înţeles şi acceptat atunci că un start-up, mai ales unul care a investit foarte mult în echipamente tehnologice și poate deci să aplice amortizarea accelerată (50% din valoare deductibilă fiscal în anul punerii în funcţiune) ar putea necesita mai mult de 5 ani până să intre, în mod legitim, pe profit impozabil cumulat.
Din 1 iulie 2010, Codul fiscal admite deducerea pierderilor fiscale înregistrate de sucursalele europene ale afacerilor româneşti din profitul global al companiei, nu doar din profiturile viitoare ce urmau a fi obţinute de sucursale, ca până atunci.
Din 2012, o altă regulă restrictivă a dispărut. Pierderea reprezentată de diminuarea valorii participațiilor într-o filială, rezultată din reducerea capitalului social cu scopul acoperirii pierderilor acelei filiale, a devenit deductibilă din profiturile companiei-mamă. Regula anterioară amâna deducerea până când acţiunile deţinute la societatea-fiică ar fi fost vândute.
În sfârşit, din octombrie 2012, cum spuneam, divizările, fuziunile, transferul de sediu social într-o altă ţară membră nu se mai soldează cu pierderea „pierderii fiscale“, ea poate fi dedusă din profiturile celor care preiau şi derulează în continuare afacerea. Fiscul românesc pare, în sfârșit, să accepte că a pierde în afaceri este un risc inerent, o realitate a economiei de piaţă.