Finanţarea companiilor este o temă des întâlnită şi discutată, cu unele părţi simple şi altele mai complicate. Majoritatea companiilor din România au nevoie de finanţare pentru proiecte de investiţii, desfăşurare generală a activităţii, fluctuaţii sezoniere de activitate, etc. Şi nu de puţine ori această finanţare vine de la acţionari sau alte companii din grup. În general, cheltuielile cu dobânzile înregistrate de companii (altele decât instituţiile de credit) sunt supuse următoarelor limitări cumulative:
Gradul de îndatorare a capitalului (aplicabil pentru împrumuturi mai mari de un an) – cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile dacă gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu 3. În situaţia în care acest grad este mai mare decât limita menţionată mai sus sau este negativ, cheltuielile cu dobânzile sunt nedeductibile la calculul impozitului pe profit şi pot fi reportate până când sunt integral deductibile în aceleaşi condiţii.
Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit. În capitalul împrumutat se includ şi împrumuturile care au un termen de rambursare mai mic de un an, în situaţia în care există prelungiri ale acestui termen, iar perioada de rambursare totală depăşeşte un an.
Capitalul propriu cuprinde capitalul social, rezervele legale, alte rezerve, profitul nedistribuit, rezultatul exerciţiului şi alte elemente de capital propriu constituite potrivit reglementărilor legale.
Cheltuielile cu dobânzile pentru împrumuturile primite de la companii, altele decât instiţutii de credit, sunt deductibile în următoarele limite:
Rata de referinţă a dobânzii stabilită de Banca Naţională a României pentru ultima lună a trimestrului, pentru împrumuturile în lei (actualmente 5,25%) sau
Rata anuală a dobânzii de 6% pentru împrumuturile contractate în valută (poate fi actualizată periodic prin hotărâre de guvern).
Diferenţa dintre pierderile şi veniturile din diferenţele de curs valutar legate de împrumuturile pe termen lung (mai mari de un an) este considerată o cheltuială cu dobânda şi este supusă limitării gradului de îndatorare a capitalului (a se vedea mai sus).
Cheltuielile cu dobânda, precum şi pierderile din diferenţe de curs valutar aferente împrumuturilor obţinute de la bănci române şi străine, instituţii financiare nebancare, precum şi de la alte persoane juridice care pot acorda credite potrivit legii, nu intră în sfera de aplicare a regulilor privind limitarea deductibilităţii dobânzilor.
Cheltuielile cu dobânda înregistrate de instituțiile financiare nu intră sub incidenţa regulilor privind limitarea deductibilităţii dobânzilor.
Cu toate că la o primă vedere prevederile par simple, nu puţini îşi pun însă întrebarea cum se pot aplica în practică anumite prevederi. Multe companii se întreabă, de exemplu, cum pot să îndeplinească gradul de îndatorare a capitalului, printre răspunsuri aflându-se, de exemplu, creşterea capitalului social, deşi de multe ori acţionarii nu dispun sau nu doresc să blocheze sume mari de bani în acest fel. O altă posibilitate ar fi creşterea rezervelor din reevaluare (acolo unde este posibil). Alte soluţii implică folosirea unor entităţi financiare din grup care să fie considerate persoane juridice care pot acorda credite potrivit legii, refinanţarea creditelor din grup prin bănci etc. De asemenea, unde este fezabil, se pot utiliza împrumuturi pe termen scurt, care nu intră în calculul gradului de îndatorare a capitalului, dar se consideră la limitarea ratei dobânzii.
O altă soluţie ar fi schemele de tip cash pooling, dar trebuie urmărit îndeaproape gradul de îndatorare a capitalului. Această soluţie se poate, de exemplu, folosi şi în cazul în care o companie românească are excedent de bani, fiind o soluţie simplă de finanţare a mai multor entităţi din grup. În cazuri mai simple se pot acorda şi împrumuturi directe. Din cauza fluctuaţiilor cursului de schimb valutar, o parte din companiile româneşti au ales să implementeze împrumuturi în lei în locul celor în valute străine.
Să nu uităm însă şi de impozitul cu reţinere la sursă pe veniturile nerezidenţilor asupra plăţilor de dobânzi, atunci când este aplicabil. Pe legislaţia domestică, plăţile făcute de o companie românească unui nerezident sunt impozabile la sursă cu 16%, existând însă posibilitatea scutirii sau reducerii ratei pentru plăţi către anumite companii din Uniunea Europeană sau ţări cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri.
De asemenea, orice soluţie s-ar alege pentru asigurarea deductibilităţii dobânzilor legate de împrumuturi, nu trebuie neglijate şi aspectele comerciale (de exemplu, nivelul dobânzii), operaţionale şi eventualele notificări necesare la Banca Naţională a României.
În concluzie, companiile româneşti trebuie să analizeze mai multe aspecte pentru a stabili structura de finanţare pe termen scurt sau lung, evaluând şi posibilităţi de restructurare a finanţării în anumite situaţii.
Cristina Clujescu este tax manager, Ernst & Young
