Avocaţii de la Zamfirescu Racoţi Predoiu au solicitat CJUE un punct de vedere care ar putea clarifica definitiv, printre altele, justeţea măsurilor luate de autorităţi în sensul obligării persoanelor fizice la plata TVA pentru tranzacţii imobiliare. Specialiştii ZRP explică, pentru Capital, resorturile solicitării şi posibilele ei efecte
Echipa de litigii fiscale a societăţii de avocaţi Zamfirescu Racoţi Predoiu (ZRP) a formulat o cerere adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale interne privind plata taxei pe valoare adăugată (TVA) de către persoane fizice asimilate persoanelor impozabile. Acest demers a fost efectuat în vederea soluţionării unei cauze aflate pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia. Ca urmare a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza dedusă soluționării instanței de recurs din România s-a suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă român, până la soluționarea dosarului înregistrat pe rolul CJUE, având ca obiect adresarea chestiunii prejudiciale. În ceea ce privește instanța europeană (CJUE), aceasta va analiza întrebările adresate și se va pronunța cu privire la interpretarea prevederilor legale ale dreptului Uniunii Europene, respectiv ale Directivei Consiliului nr. 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată. Mai exact, CJUE nu va analiza litigiul fiscal înregistrat pe rolul instanței naționale, ci are abilitarea doar de a răspunde la întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene.
Interpretarea dată de CJUE problemei de drept va fi obligatorie pentru instanța națională care a sesizat Curtea cu întrebările preliminare, iar instanța națională va trebui să respecte interpretarea oferită de către CJUE în procesul de deliberare asupra fondului cauzei cu care a fost învestită.
Efecte în zona tranzacţiilor
pe piaţa imobiliară
Solicitarea trimisă CJUE vizează persoanele obligate prin decizii de impunere emise de ANAF să plătească TVA, pentru operaţiuni efectuate înainte de anul 2010, moment până la care a existat incertitudine legislativă privind aplicarea art. 127 din Codul fiscal, în urma schimbării interpretării dispoziţiilor legale, fără a se modifica în mod corespunzător şi legislaţia. Ca urmare a acestei noi interpretării promovate chiar de către organele de inspecţie fiscală, s-a considerat că reprezintă activitate economică de exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, şi simpla vânzare a unor apartamente, construcţii de orice fel sau suprafețe de teren, aflate în proprietatea persoanei fizice.
De altfel, art. 3 din Codul fiscal reglementează unul dintre principiile dreptului fiscal, principiul certitudinii impunerii, care reclamă legiferarea normelor juridice într-o manieră cât se poate de clară, fără a lăsa loc interpretărilor arbitrare, astfel încât contribuabilii să poată înţelege exact urmărirea sarcinilor fiscale şi să se poată conforma de bunăvoie normelor fiscale, fără a fi necesară sancţionarea acestora.
Anterior anului 2010, în absenţa unor prevederi clare sau neechivoce, chiar şi în reglementarea secundară (i.e. Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal) s-a permis interpretarea arbitrară a prevederilor art. 127 din Codul fiscal, în sensul în care se asimila activităţilor de exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate realizate de persoanele fizice şi activitatea de vânzare a mai multor imobile (apartamente ori terenuri).
În realitate, nu a existat niciun criteriu cert de determinare juridică a subiectelor de drept care intrau sub incidenţa art. 127. Mai mult decât atât, vechiul Cod comercial, anterior modificărilor survenite în anul 2011, odată cu adoptarea noului Cod civil, nu permitea realizarea de operaţiuni comerciale privind imobile săvârşite cu titlu profesional şi cu caracter de continuitate – nefiind calificate expres ca fiind fapte obiective de comerţ.
Principiul certitudinii impunerii, consacrat legislativ atât în dreptul intern, cât și în legislația europeană, la care am făcut referire anterior, impunea delimitarea exactă a noțiunii de „exploatare a bunurilor“ față de noțiunea de „vânzare-cumpărare propriu-zisă“.
Putem astfel concluziona că răspunsul la întrebarea adresată CJUE priveşte persoanele care au construit şi/sau vândut mai multe imobile (apartamente sau terenuri) pe piaţă, anterior anului 2010. Persoanele vizate sunt, teoretic, posibili investitori de pe piaţa imobiliară ori simple persoane care au dobândit mai multe apartamente ori terenuri pe care le-au lotizat şi pe care, ulterior, le-au vândut, considerând că îşi valorifică mai bine dreptul de proprietate asupra acestora prin simpla vânzare.
Când devine vânzarea unei locuinţe activitate economică de exploatare
Calificarea activității de vânzare-cumpărare de bunuri nu poate fi sinonimă cu activitatea de exploatare a bunurilor în scopul realizării de venituri cu caracter de continuitate. Această diferenţă fundamentală este deosebit de importantă întrucât, tocmai din cauza unei interpretări eronate promovate de către autoritățile fiscale, s-a ajuns la concluzia că vânzarea înseamnă exploatare şi astfel operaţiunea ar fi supusă TVA, conform Codului fiscal român. Înțelesul conceptului de „exploatare de bunuri“ care trebuie avut în vedere este acela de punere în valoare a bunurilor, în scopul obţinerii de venituri. Iar punerea în valoare se poate realiza, spre exemplu, pe calea închirierii bunului, urmărindu-se astfel obținerea de venituri cu caracter de continuitate de pe urma acestei exploatări. Ceea ce este important de reținut este că, prin conceptul de „exploatare a bunurilor“ al cărui înțeles urmărim să îl clarificăm pe deplin, trebuie să se înțeleagă faptul că procesul de exploatare în sine nu este apt să conducă la pierderea substanței juridice a bunului valorificat în asemenea mod. În situaţia exploatării, bunul rămâne în patrimoniul proprietarului său, având o existență fizică și juridică, neconsumată prin ciclul de valorificare, putând permite proprietarului acestuia să reia valorificarea sa pe calea aceluiași procedeu ori printr-unul distinct. Practic, în urma valorificării bunului se conservă în mâinile proprietarului atât valoarea juridică cât și valoarea economică a acestuia.
Prin vânzare, bunul iese din patrimoniul vânzătorului și, în schimbul lui, intră prețul, valoare de înlocuire – ca efect al unei subrogații de drept – iar nu veniturile realizate din exploatarea bunului. Așadar, nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de „exploatare a bunurilor“ și aceea de „vânzare“ a acestora motivat de faptul că nu poate exista o echivalență între e.g. veniturile obținute din închirierea bunului, alături de menținerea dreptului de proprietate, pe de o parte, față de prețul primit în schimbul bunului, însoțit de pierderea dreptului de proprietate, pe de altă parte.
Stan Târnoveanu,
managing partner
Ovidiu Şerban,
avocat asociat Zamfirescu Racoţi Predoiu