Producția de oțel a ajuns la 50%–70% din ce a fost în 2008; Mechel vinde patru combinate cu peste 6.000 de angajaţi pe doar 230 de lei; şomajul e în creştere. Iar perioada stălucitoare a siderurgiei româneşti s-a încheiat. Dar chiar şi aşa orizontul rămâne unul însorit
A fost surpriza absolută a săptămânii trecute: Mechel, al doilea mare grup siderurgic din România, controlat de oligarhul rus Igor Zyuzin, a anunţat că a vândut cele patru combinate siderurgice pe care le deţine în ţară, sub presiunea datoriilor de circa 570 milioane de euro şi a pierderilor de aproximativ 400 de milioane de euro, adunate în ultimii cinci ani.
Concret, tranzacţia include Ductil Steel Buzău, Mechel Câmpia Turzii, Mechel Târgovişte şi Laminorul Brăila, cu circa 6.500 de angajaţi şi afaceri cumulate de 874 milioane euro în 2011, iar cumpărătorul – firma Invest Nikarom din Bucureşti, cu o cifră de afaceri de puţin peste 340.000 de euro în 2011, potrivit datelor Ministerului Finanţelor – a plătit pentru toate echivalentul a doar 52 de euro. Cauza retragerii din România ar fi „preţurile nefavorabile de pe pieţele europene ale oţelului (…) şi cererea slabă pentru produse finite“, potrivit unui comunicat remis de Mechel presei. „Cum va reuşi o firmă de apartament să redreseze patru coloşi industriali? Trist… francezii s-au bătut cu ArcelorMittal să nu închidă un combinat cu 600 de angajaţi şi guvernanţii noştri se uită pasiv cum rămân fără loc de muncă peste 6.000 de oameni“, comentează subiectul un consultant din piaţă. Scenariul lui: „Mechel e foarte îndatorată, şi prin această mişcare evită insolvenţa. Ca să nu-şi păteze imaginea, vinde acestui SRL cu trei angajaţi şi acţionari tot ruşi (Victor Chumakov şi Svetlana Chumakova – n.r.) şi intră firma asta «no name» în insolvenţă“. Un scenariu pe care chiar noii acţionari ai celor patru combinate par să-l confirme, având în vedere că prima măsură pe care au luat-o a fost să ceară intrarea în reorganizare a Mechel Târgovişte.
De la agonie la extaz. Şi iar agonie
Ce ecou are în industrie exitul numărului doi de pe piață? Situaţia Mechel arată cât de tare i-a lovit pe siderurgişti unda de şoc a crizei. „Când economia scade, şi piaţa oţelului scade“, comentează un fost director de uzină care a dorit să rămână anonim. „S-a trecut de la agonie la extaz şi, acum, înapoi la agonie“, continuă el, explicând că privatizările, dar mai ales cererea explozivă de pe piaţa internaţională a oţelului (în special din partea Chinei), au transformat siderurgia românească într-o afacere profitabilă.
„În urmă cu şapte-opt ani, chinezii cumpărau cât oţel le cădea în mână, iar preţurile la anumite produse s-au dublat sau chiar triplat. Firmele siderurgice româneşti au beneficiat de conjunctura internaţioanlă favorabilă. Dar marele câştig nu a venit atât din creşterea producţiei, cât mai ales din vânzarea produselor la preţuri mai mari“, explică fostul siderurgist. De exemplu, de la circa 150 de dolari/tonă în 2000, oţelul – beton a ajuns la un preţ mediu de 640 euro/tonă, în 2008. A venit criza şi a lovit piaţa imobiliară şi industria auto, adică pilonii care au dus la creşterea cererii de oţel, şi prețul acestui produs a scăzut până la jumătate (372 euro/tonă) din valoarea cu care se vindea în 2008.
(Consumul local de oţel – producţie internă, export şi import – a scăzut în 2012 până la 2,6 mil. tone faţă de 4,3 mil. tone, cât se înregistra în 2007, potrivit datelor Asociaţiei Române a Distribuitorilor de Metal (ARDIMET); importurile reprezintă 81% în totalul consumului). „2012 a fost cel mai slab an din ultimii cinci ani pentru distribuţia de produse siderurgice (…)“, confirmă Petru Todoran, director executiv al ARDIMET. Poate prea optimist, Todoran spera la o revigorare a pieţei în acest an şi o creştere a consumului de produse siderurgice cu 10%-12%. Acum, după ultimele evenimente din piaţă, „ne vom revizui estimările iniţiale şi vom fi ceva mai moderaţi“. Să însemne asta şi că mai scade preţul oţelului? „Va fluctua uşor, în viitorul apropiat, dar cererea redusă va impiedica producătorii şi distribuitorii să urce tarifele“, crede Romano Del Negro, CEO al subsidiarei locale a traderului austriac de oțeluri Frankstahl, cu activităţi în nouă ţări europene. Unul dintre motive îl constituie continuarea scumpirii materiilor prime, energiei şi transportului sau, în cea mai bună variantă, menţinerea la actualele cote. În plus, preţurile finale ale oţelului au fost semnificativ influenţate şi de majorarea capacităţilor de producţie, dar şi de creşterea sub asteptări a economiei mondiale, completează Del Negro. Astfel, siderurgiştii încearcă să impulsioneze preţul oţelului, reducându-şi producţia. Ca să-şi diminueze costurile și stocurile, subsidiarele celui mai mare grup siderurgic din lume, ArcelorMittal, au redus producţia şi au trimis mii de oameni în șomaj. ArcelorMittal Hunedoara, de pildă, a produs în 2012 circa 175.000 de tone de oţel lichid, adică 70% din cât producea în 2008. „Ne concentrăm asupra operaţiunilor de bază, cele de laminare, eliminând toate activităţile de producţie fără valoare adăugată. În urma unei investiţii de 45 de milioane de euro, în 2012 am început producţia comercială pentru laminorul de euro profile. Astfel, ne-am crescut prezenţa pe piaţa regională de produse lungi şi ne-am extins portofoliul, cu europrofile“, precizează Amit Kumar, CEO ArcelorMittal Hunedoara. Pentru 2013, Kumar are o ţintă de producţie de 300.000 de tone de oţel lichid. (Combinatul hunedorean are o capacitate anuală de producţie de 500.000 de tone de oţel lichid, 450.000 de tone de bloom şi ţiglă şi 250.000 de tone de produse laminate).
Şeful ArcelorMittal Hunedoara lasă să se înţeleagă că, în timp ce performanţa pe termen scurt va fi evident afectată de provocările cu care continuă să se confrunte piaţa globală, compania va fi bine poziţionată pentru momentul în care economia va începe să-şi revină. „Nu am depăşit criza – admite Amit Kumar -, în Europa, cererea este aproape la jumătatea capacităţii de producţie. Dar atunci când ne referim la piaţa internă, România are potenţial de creştere şi de aliniere la standardele din vestul Europei în ceea ce priveşte infrastructura şi alte sectoare strategice“.
CRIZĂ Peste 500 firme din sfera afacerilor cu produse siderurgice au intrat în insolvenţă în 2009-2012. Nivelul mediu al cifrei de afaceri pe acest grup profesional a scăzut, faţă de 2008, cu circa 35%.
Citește și
