Trebuie să recunosc, nu m-am ţinut de cuvânt. De fapt, am făcut-o doar parţial, întrucât v-am lăsat să aşteptaţi nepermis de mult pentru a treia parte din povestea despre Istanbul. Aştept totuşi iertarea voastră întrucât un oraş atât de frumos merită un final potrivit, pe care sper eu să-l primească în articolul de faţă.
Dacă în precedentele poveşti v-am purtat pe întortocheatele străzi ale oraşului, dar şi în afara lui, la un minunat meci de fotbal, încercând să-i simţim aromele, mi-am propus să nu ne abatem prea mult de la acest scop şi să ne continuăm plimbarea prin Istanbul. Iar ca să respectăm principiul de bază al acestei rubrici, vă voi împărtăşi în primul rând întâmplarea cu taxiul. Da, este acel gen de poveste pe care cei întorşi din vacanţă îl vor relata tuturor cunoscuţilor, poveste care poate fi pozitivă ori negativă, dar care cu siguranţă va fi una dintre primele care vă vin in minte când vă amintiţi despre un loc.
Povestea cu taxiul
Deşi nu pot spune că ideea de a bifa obiective în vacanţă este cea care mă atrage, sunt locuri pe care ar fi bine să nu le rataţi întrucât definesc un oraş. Palatul Dolmabahçe este unul dintre acestea, mai ales prin legenda că a contribuit la falimentul Imperiului Otoman, preţul plătit pentru construcţia sa fiind unul enorm. Finalizat în 1854, palatul s-a dorit a fi unul impresionant, care să rivalizeze cu Schonbrunn ori Versailles, acesta fiind şi motivul pentru care interiorul său a fost realizat de designer-ul Operei din Paris. Având aceste aspecte în minte, am pornit cu avânt spre a-l vizita într-o zi de luni, întâmplător şi ziua în care urma să plecăm spre casă. Timpul fiind relativ scurt, ideea cea mai bună a părut a fi de a lua un taxi, care urma să plece de lângă Hagia Sophia, trecând podul Galata şi continuând de-a lungul apei. Prevăzători din fire, am ales cu grijă unul dintre zecile de taxiuri şi l-am întrebat pe şofer cât ne-ar costa cursa respectivă. Am primit un preţ decent (ceva în jur de 15 euro) aşa că am urcat şi am pornit o discuţie legată de familie (am aflat că omul avea 2 copii), despre Istanbul (“a great city, my friend“), evident despre fotbal (“Hagi a great player, my friend“). Pe la jumătatea drumului, imediat ce am trecut podul Galata, o întrebare nevinovată vine dinspre şoferul nostru care încearcă să afle ce căutăm la destinaţie. Aflând că vrem să vizităm Palatul Dolmabahçe, un surâs angelic ne înştiinţează că lunea e închis. Sigur, ar fi fost de ajutor să ne spună asta de la bun început, dar ce interacţiune plăcută am fi pierdut. Ca nişte turişti adevăraţi, îi explicăm că am găsit pe internet cum că ar fi deschis inclusiv luni. La aşa dovadă de inteligenţă profundă, omul se dă bătut, cu un zâmbet delicat în colţul gurii. Ajungând noi în cele din urmă în zona palatului, îl rugăm să oprească şi verific preţul final al cursei (să nu cumva să credeţi că n-o făcusem în mod constant şi în timpul drumului, deformaţie românească probabil): aproximativ 35 lire (în jur de 15 euro). Fericiţi că ne-am confirmat teoria referitoare la cinstea turcilor şi la faptul că nu profită de pe urma turiştilor, scot din buzunar ultima bancnotă de 100 lire şi i-o întind şoferului, adunându-mi în acelaşi timp bagajele. Omul se uită la hârtie şi, continuând să zâmbească, îmi spune: „My friend, you gave me 10 lira, I need 35”. Mă uit mai atent la bancnota din mâna lui şi nu pot decât să-i dau dreptate, turistul stupid nu face diferenţa între 10 şi 100. Caut în portofel şi scot alte 30 lire (să rămână şi de bacşiş şi să lăsăm o impresie bună), lovit însă de o umbră de îndoială. Totuşi, aveam o singură hârtie de 100, acum nu mai e, nu aveam niciuna de 10, oare…? Sunt obosit, e clar, omul era cinstit, are doi copii, îl iubeşte pe Hagi, eu sunt precaut din fire, unde nu mai pui că vin din România…şi dacă? Derutat, mă uit lung la şofer şi-i arunc într-o doară: “My friend, I gave you 100 lira, this is a trick“. Profund jignit, turcul îmi aruncă o privire profund dezamagită şi-mi aruncă argumentul suprem: “My friend, I have 2 kids“. Mda, lucrurile sunt evidente acum, sunt doar un turist nebun, care şi-a pus în gând să-l hărţuiască pe un biet taximetrist ce se luptă din greu să le ofere copiilor săi o bucată de pâine. Şi dacă… ?
În rest, Palatul Dolmabahçe era închis, ştie oricine că luni e închis, avea dreptate taximetristul. Ne-am plimbat pe lângă ziduri, am băut o cafea la o terasă pe malul apei şi ne-am întors la hotel. Cu tramvaiul. Nu mai aveam bani, îi dădusem la taxi pe toţi 130.
Ca să nu uit, în Istanbul vă recomand să ajungeţi la Hagia Sophia, la Moscheea Albastră, la Cisterne (Palatul scufundat), la Palatul Topkapi, sus în Turnul Galata, pe malul apei în partea asiatică pentru o porţie de peşte proaspăt, la o baie turcească, la cafeneaua Pierre Loti, la o plimbare pe Bosfor cu vaporaşul, în Marele Bazar, dar mai degrabă în Bazarul Egiptean (de mirodenii). Desigur că toate obiectivele se găsesc la o simplă căutare pe internet, motiv pentru care nu am insistat asupra lor. Ce mi s-a părut mai important a fost să vă fac să simţiţi Istanbulul pentru că în asta constă vraja acestui oraş.
