18 decembrie: O zi a destinului românesc

Pe 18 decembrie 1918, într-o atmosferă încărcată de speranță și mândrie, Regele Ferdinand I și Ion I.C. Brătianu, Ministrul Afacerilor Străine, au pus semnătura pe un act care avea să pecetluiască soarta Bucovinei: Decretul-lege privind unirea cu România. Această hotărâre istorică, bazată pe dorința unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuți, proclama cu hotărâre:

„Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne deapururea unită cu Regatul României.”

Fiecare cuvânt al acestui decret a fost ca o promisiune eternă, ca o lumină care a străbătut decenii, menținând vie amintirea curajului și a visului de unitate al unui neam.

18 decembrie, o zi pe care familia Ceaușescu nu o va uita vreodată

Tot pe 18 decembrie, peste șapte decenii mai târziu, aceeași zi a devenit martora unei tragedii și a unei răscruci. În 1989, Nicolae Ceaușescu, conducătorul unui regim politic din ce în ce mai contestat, se afla în ultima sa vizită oficială în străinătate, în Teheran, capitala Iranului. Departe de țară, în timp ce discursurile sale răsunau pe holurile oficiale, pe străzile Timișoarei se năștea o revoluție.

Pe 17 decembrie, primele victime ale curajului au căzut, iar în seara zilei de 18 decembrie, sângele tinerilor români a înroșit treptele Catedralei din Timișoara. La ordinul Elenei Ceaușescu, glasurile care strigau pentru libertate au fost reduse la tăcere – o tăcere care însă avea să devină ecoul răsunător al unei națiuni ce nu mai putea fi înfrântă.

18 decembrie: o zi de glorie și o zi de sacrificiu, un simbol al speranței și al prețului plătit pentru libertate. Din trecutul eroic al Bucovinei până la jertfa de la Timișoara, această dată rămâne înscrisă adânc în istoria unui popor care nu a încetat niciodată să lupte pentru dreptul de a-și decide soarta.

Pe 18 decembrie, destinul ne amintește de pierderea a doi titani ai artei românești, ale căror vieți și cariere au lăsat o amprentă de neșters în sufletele celor care i-au admirat. Gheorghe Cozorici și Rodica Tapalagă au împărtășit dragostea pentru artă și au dăruit publicului momente de neuitat. Prin talentul lor inegalabil, au ridicat teatrul și filmul românesc pe culmi de glorie. Deși plecați dintre noi, ei trăiesc prin personajele lor, prin replicile ce încă răsună în sălile de teatru și pe peliculele ce păstrează fragmente din sufletele lor. România nu-i va uita niciodată.

18 decembrie 1993, s-a stins vocea de legendă: Gheorghe Cozorici

Născut pe 16 iulie 1933, în pitorescul sat Arbore din județul Suceava, Gheorghe Cozorici a fost un maestru al cuvântului rostit. După ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, a cucerit scena Teatrului Național din Craiova, debutând în piesa „Bărbierul din Sevilla” și oferind publicului interpretări magistrale, printre care și memorabilul Hamlet, într-o performanță considerată emblematică.

Pe marele ecran, Gheorghe Cozorici a strălucit în filme precum „Pădurea spânzuraților”, „Răscoala”, „Ciprian Porumbescu” și „Aurel Vlaicu”, fiecare rol fiind o dovadă a talentului său incomensurabil. Cu o voce inconfundabilă și o prezență magnetică, el a devenit un simbol al artei dramatice românești, lăsând în urmă o moștenire de neprețuit.

18 decembrie 2010: Rodica Tapalagă ne-a spus „Adio!”

Rodica Tapalagă, născută pe 12 ianuarie 1939 la Dorohoi, a fost o stea strălucitoare în constelația teatrului și filmului românesc. A debutat în cinematografie în 1958, cu filmul „Alo?…ați greșit numărul!”, marcând începutul unei cariere în care naturalețea și expresivitatea ei au cucerit inimile spectatorilor.

De pe scena Teatrului Național din Craiova și a Teatrului Mic, până la prestigiosul Teatru „Lucia Sturdza Bulandra” din București, Rodica Tapalagă a fascinat prin profunzimea interpretării sale. În viața personală, a fost alături de scenograful Ion Popescu-Udriște, într-o poveste de dragoste ce a completat frumusețea existenței sale.