Calomnia şi insulta au fost până în 2006 considerate fapte penale şi s-au judecat în instanţe ca atare, cu punerea sub acuzaţie făcută de procurori. Sus-semnatul a trecut prin câteva experienţe de gen în urma unor plângeri făcute de personaje precum Victor Piţurcă sau Mircea Sandu, în calitatea de redactor şef al unui ziar.
Am pierdut multe ore şi mi-am stricat multe zile pe culoarele tribunalului, aşteptând să-mi fac datoria de cetăţean în dorinţa de a-mi arăta buna-credinţă în faţa completului de judecată. Mulţumesc lui Dumnezeu, am câştigat toate procesele în care am fost acuzat, în ciuda unor practici asupra cărora nu doresc să insist acum. Important este faptul că mi-am irosit timp preţios şi mulţi neuroni doar pentru că nişte puternici ai zilei doreau să mă intimideze. Celebrele articole de lege care priveau calomnia şi insulta au fost abrogate în 2006, dar abrogarea a fost considerată neconstituţională în 2007. De atunci nu s-a mai întâmplat nimic, judecătorii trebuind probabil să se ghideze după starea vremii odată puşi în situaţia de a judeca un caz ce implică delictele menţionate. Iar haosul nu a fost lămurit nici până astăzi, deşi procesele penale pentru insultă şi calomnie s-au mutat în mare majoritate doar „în civil“, acolo unde le este locul.
Acum problema este din nou pusă pe tapet de CCR, care somează Parlamentul să rezolve situaţia. Îmi amintesc un episod mai vechi cu Michael Ringier, elveţian şi proprietar de presă în România, care a fost acuzat de un ziar central (unul cunoscut pentru practicile jurnalistice cel puţin deocheate) că a înfiat ilegal doi copii din România cu ajutorul premierului de atunci, Adrian Năstase. Articolul de front – trona pe prima pagina – era o înşiruire de minciuni gogonate care nu făceau faţă niciunei cercetări jurnalistice minimale. Era mai flagrant decât în celebrul banc cu „nu era bicicletă, ci trotinetă şi nu i-a luat-o, ci i-a dat-o“. I-am propus atunci patronului nostru să acţionăm în justiţie ziarul cu pricina. El a refuzat, explicându-ne că „există un preţ pe care îl plătim uneori pentru că există libertatea de expresie. Dar beneficiile aduse de acesta sunt incomparabil mai mari decât costurile“.
Un ziarist de la orice instituţie de presă trebuie să-şi slujească publicul. Să informeze corect – după puterea sa de înţelegere – şi să fie gata chiar să meargă la închisoare pentru dreptate. Aşa am fost eu învăţat la Centrul European de Presă şi aşa spun regulile, scrise sau nu, ale acestei bresle nobile. Anii de comunism ar fi trebuit să ne înveţe să ne temem mai mult de ceea ce nu se spune, decât de ceea ce se spune. Ion Raţiu explica odată – citez din memorie – „am să mă lupt toată viaţa pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine“. Este unul din drepturile fundamentale ale democraţiei. Mă tem ca legiuitorii de astăzi să nu uite această lecţie importantă.