Intervenţia statului creează dependenţă în economie şi, asemeni oricărui drog, e greu de abandonat odată ce organismul s-a obişnuit cu el.
Subvenţii, măsuri protecţioniste sau alte ajutoare dau la început o stare de bine, dar efectele adverse apar rapid, iar pacientul are nevoie de doze noi, tot mai tari, pentru a le atenua. Economia UE dă semne că a ajuns deja un pacient în stare de sevraj. Din păcate, singurul care ar putea să o treacă la dezintoxicare e cel mai mare furnizor de droguri economice – statul. Autorităţile europene nu pot concepe că pentru efectele adverse dezastruoase ale măsurilor intervenţioniste poate exista alt tratament decât o doză nouă, şi mai puternică, de narcotic. Finalul e mereu dramatic. La Bruxelles, nimeni nu a învăţat nimic din greşelile trecutului. Viciile fundamentale ale Politicii Agricole Comune, spre exemplu, nu mai pot fi ignorate acum, când agricultura ajutată masiv de stat se dovedeşte necompetitivă. Subvenţiile generoase plătite din banii contribuabililor au ajutat fermierii, dar o intervenţie nu vine niciodată singură: imediat produce distorsiuni în piaţă, pe care autorităţile vor să le repare prin noi intervenţii, care cauzează alte distorsiuni…şi tot aşa. Odată subvenţiontă mâncarea, europenii şi-au spus că nu trebuie să ajungă mai iefină, pe banii lor, în stomacul americanilor. Soluţia salvatoare: limite cantitative la export, care au descurajat agricultorii să producă mai mult. Alte restricţii au fost impuse direct pentru producţie, ca să-i ferească pe agricultori de ceva îngrozitor: concurenţa. Aşa au apărut cotele de lapte, pe care dacă le depăşeşti eşti amendat. În final, agricultorii au ajuns dependenţi de subvenţii, convinşi că nu pot fi exista fără ajutorul statului.
Cercul vicios al intervenţiei statului se recreează acum cu subvenţionarea energiei verzi. Scopul ei – reducerea poluării – la fel de lăudabil ca şi cel din agricultură. Nota de plată a fost simţită, însă, direct pe factură, de consumatori. Iar pentru cei industriali, creşterea costurilor înseamnă reducerea activităţii, concedieri, tăierea investiţiilor. Câştigul oferit de stat unor europeni e pierdere inevitabilă pentru alţii. Cât de greu se poate renunţa la un drog odată administrat se vede în discuţiile tensionate purtate în UE pentru reducerea subvenţiei prin certificate verzi. Autorităţile au avut şi altă revelaţie: subvenţiile plătite de europeni finanţează importuri de componente chinezeşti, mai ieftine, pentru centralele eoliene şi solare. Un efect pe care vor să-l repare, cum altfel, decât prin noi măsuri protecţioniste: taxe antidumping la importurile din China. Ce distorsiuni vor urma şi cum se va întoarce măsura tot împotriva europenilor, le spune istoria economică a ultimelor secole. Iar dacă nu au citit nici două pagini scrise de Adam Smith, îi avertizează direct firmele europene care spun că vor tăia sute de mii de locuri de muncă fie din cauza creşterii costurilor, fie din cauza măsurilor pe care chinezii le vor lua ca răspuns.
Oana Osman este redactor-şef al revistei Capital