Ce fac contribuabilii care sunt controlaţi ulterior de autorităţile vamale şi li se stabileşte o datorie suplimentară? Datorează suma obligatoriu sau nu?
În momentul de faţă, când activitatea de control a autorităţilor fiscale a crescut, există un anumit tip de control care se diferenţiază de toate celelalte. Acesta este controlul vamal ulterior, realizat de către autorităţile vamale ulterior importului de mărfuri. De ce este acesta deosebit? Deoarece sistemul informatic utilizat de către autorităţile vamale îi ajută să meargă direct la ţintă. Odată ce o greşeală este descoperită de către autorităţi, toţi contribuabilii care au făcut aceeaşi greşeală sunt identificaţi în câteva ore şi controlaţi în câteva săptămâni, cel mult.
Şi acum întrebarea cu adevărat importantă: datorează contribuabilii, cu adevărat, datoria vamală stabilită suplimentar în urma controlului? Răspunsul corect este: „nu întotdeauna“.
În ciuda percepţiei larg răspândite potrivit căreia declaraţia vamală este, de fapt, o „declaraţie pe proprie răspundere“, încheiată pe riscul unic al importatorului şi fără nicio responsabilitate din partea autorităţilor vamale, Curtea Europeană de Justiţie a decis contrariul în cazurile în care s-a dovedit că importatorii au acţionat cu bună-credinţă.
Raţionamentul pentru cele de mai sus constă în diferenţa fundamentală dintre depunerea unei declaraţii vamale şi depunerea oricărei alte declaraţii fiscale (de exemplu, decontul de TVA). Înainte ca o declaraţie vamală să fie acceptată, în majoritatea cazurilor, autorităţile vamale verifică datele înscrise în aceasta. Sunt verificate toate informaţiile pe baza cărora a fost determinată valoarea în vamă (valoarea de tranzacţie, cheltuielile auxiliare etc). Clasificarea tarifară declarată este verificată şi ea prin compararea descrierii mărfurilor ce urmează să fie importate cu rezultatele inspecţiei fizice.
Este aceeaşi situaţia în cazul depunerii unui decont de TVA, de exemplu? Sunt obligate autorităţile fiscale care colectează deconturile de TVA să solicite facturile pe bază cărora a fost completat decontul sau să vadă mărfurile achiziţionate din străinătate? Nu.
Pot autorităţile vamale să-şi schimbe punctul vedere după câţiva ani de la punerea în liberă circulaţie a mărfurilor şi să spună, în cadrul controlui ulterior, că formalităţile de import realizate iniţial au fost greşite şi că datoria vamală nou calculată ar trebui să fie plătită în întregime de către importator? Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că „nu întotdeauna“.
Temeiul juridic pentru această apărare se regăseşte la art. 220 (2) b) din Codul vamal comunitar şi la art. 243 (2) literă b) din Codul vamal românesc, conform cărora nu se poate stabili ulterior o datorie vamală suplimentară în cazul în care:
– valoarea drepturilor legal datorate
– nu a fost înscrisă în evidenţa contabilă, ca urmare a unei erori din partea autorităţilor vamale, care nu ar fi putut fi detectată în mod rezonabil de către debitor
– acesta, la rândul său, acţionând cu bună-credinţă şi respectând toate dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare cu privire la declaraţia vamală.
Care sunt cazurile în care se poate considera că drepturile legal datorate nu au fost evaluate corect în momentul importului, ca urmare a unei erori din partea autorităţilor vamale?
Jurisprudenţa existentă la nivelul Curţii Europene de Justiţie oferă detalii în acest sens. De exemplu, sunt considerate erori ale autorităţilor vamale (cunoscute şi drept „comportament pasiv“) cazurile în care autorităţile vamale nu au ridicat nicio obiecţie cu privire la clasificarea tarifară a mărfurilor, pentru un număr mare de importuri şi pe o perioadă lungă de timp, cu toate că o comparaţie directă între clasificarea vamală declarată şi descrierea explicită a mărfurilor ar fi permis identificarea unei erori de clasificare (Hotărârea Curţii Europene de Justiţie nr. 250/1991 „Hewlett-Packard“).
În ce cazuri se poate susţine că o astfel de eroare nu ar fi putut fi observată de către importator?
Din nou, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie oferă detalii. Următoarele sunt exemple când un importator poate argumenta că o eroare nu ar fi putut fi reperată de el însuşi (Hotărârea Curţii Europene de Justiţie nr. 348/1989 „Mecanarte“):
– cazul în care eroarea reprezintă o chestiune de interpretare, adică atunci când nu există orientări clare şi specifice în lege;
– cazul în care un importator a realizat mai multe operaţiuni identice / similare în trecut pentru care datoriile vamale aferente nu au fost calculate în mod corect, iar autorităţile vamale nu au ridicat niciodată obiecţii cu privire la aceste erori.
– cazul în care importatorul se ocupă pentru prima dată cu operaţiuni de import sau cu proceduri noi (de exemplu, procedura de utilizator final).
Contează Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie? Noi credem că da. Deciziile Curţii Europene de Justiţie în domeniul legislaţiei vamale sunt obligatorii pentru toate statele membre, inclusiv România.
