Avem o ţară bogată în resurse minerale, dar sectorul minier a apus în ultimii 20 de ani. Cu excepţia cărbunelui, industria minieră din România arată ca după un cutremur. Totuşi, substanţele minerale răspândite pe întregul teritoriu al ţării, evaluate de specialişti la aproape 7 miliarde de dolari, încep să atragă interesul investitorilor străini.
În prima jumătate a acestui an, existau licenţe de exploatare pentru nu mai puţin de 79 de substanţe minerale, de la ape minerale, calcar sau granit, până la cupru, huilă, sare sau aur. În total, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) avea emise, în 2013, aproape 2.000 de licenţe şi permise pentru explorarea şi exploatarea resurselor ţării. Dintre acestea peste 800 sunt doar licenţe de exploatare, potrivit lui Grigore Pop, director general în cadrul ANRM.
Istoria României în ccea ce priveşte industria minieră datează din cele mai vechi timpuri, fiind exploatate zăcăminte de aur, cupru, plumb, zinc, mangan, fier sau sare. Acestea au fost extrase intens până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea fără a exista o statistică obiectivă referitoare la cantităţi sau la producţiile realizate. La sfârșitul secolului al XVII-lea au apărut primele instituţii care aveau scopul de organizare şi de supraveghere, prin înfiinţarea unor birouri locale, ca ulterior să apară şi tribunalele miniere. Prima lege a minelor a intrat în vigoare în 1854, fiind înlocuitã în 1924 de o nouă lege, pe baza noii Constituţii a statului unitar român. „Restructurarea economiei românesti a determinat schimbări majore, în special prin promovarea principiilor pieţei libere şi privatizării economiei. Orientările strategice subliniază descreşterea consumului general de resurse, în acelaşi timp cu dezvoltarea performanţelor financiare şi concesiunea activităţii de explorare şi exploatare într-un număr important de perimetre“, se menţionează în scurta prezentare a resurselor minerale de pe site-ul ANRM.
Scădere drastică a producţiei
Conform datelor statistice, înainte de 1989 producţia anuală de minereuri neenergetice depăşea 20 de milioane de tone, ca la numai opt ani după revoluţie producţia să scadă la jumătate. Ceea ce a urmat arată adevăratul dezinteres al clasei politice: în 2007, anul aderării României la UE, producţia a ajuns la doar 50.000 de tone de minereu metalifer. Şi la cărbune s-au înregistrat scăderi semnificative, însă mare parte din energia electrică produsă în România se bazează încă pe această resursă. În prima jumătate a acestui an însă companiile miniere de stat au fost nevoite să reducă programul de lucru al ortacilor, întrucât nu a mai existat cerere pentru energia produsă de complexurile energetice din Oltenia, din cauza preţurilor de producţie mult mai ridicate decât la unităţile care folosesc alte resurse energetice.
Când vine vorba de resurse, în ultima strategie a industriei miniere pentru perioada 2012-2035 se menţionează că resursele de lignit (circa 3.300 mil. tone) şi huilă (peste 600 mil. tone) ne ajung pentru câteva sute de ani, mai exact aproape 500, la lignit, şi aproape 100 de ani, la huilă, în situaţia în care, în 2011, producţia de lignit a fost de aproape 33,3 mil. tone, iar la huilă – de 2,12 mil. tone. Însă puterea calorifică scăzută şi lipsa unor tehnologii moderne pun în pericol exploatarea celor două resurse importante ale României.
În cazul minereurilor polimetalice, termenele de epuizare sunt relativ îndelungate. Aceste minereuri sunt dispersate în 145 de zăcăminte, cu 28 mil. tone rezerve posibil de exploatat, 25 de perimetre având licenţe de exploatare, dar sunt în prezent închise sau în procedură de închidere. În subsolul României se mai regăsesc 760 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere, conform estimărilor specialiştilor. Atât la minereurile polimetalice, cât şi la cele auro-argentifere, în anul 2011 producţia a fost zero. Dacă în cazul minereurilor polimetalice cauzele neexploatării au fost menţionate mai sus, în cazul minereurilor auro-argentifere trebuie amintit faptul că România nu a produs nici măcar un gram în ultimii ani din cauza tărăgănării proiectului de la Roşia Montană (jud. Alba) sau de la Certej (jud. Hunedoara).
Alt minereu care a reintrat în interesul investitorilor străini este cel cuprifer. Reprezentanţii ministerului estimează resursele de cupru la 443 milioane de tone, producţia în 2011 fiind de puţin peste 31.000 de concentrat cupros. În primăvara anului trecut, procesul de privatizare al companiei de stat Cuprumin a eşuat, iar acum autorităţile încearcă o nouă privatizare la care speră să atragă investitori de prestigiu, aşa cum a menţionat şi ministrul Economiei, Varujan Vosganian, prezent la conferinţa organizată, săptămâna trecută, de Capital, cu tema „Industria extractivă, o posibilă soluţie de relansare a economiei româneşti“.