Nu cunosc și nu este locul meu să comentez rațiunile care au condus la decizia grupului care are în proprietate fabrica din Brașov, dar este evident că dacă România ar fi avut o politică de stat a sectorului farmaceutic adecvată perioadei de criză financiară în care se află sistemul sanitar încă din 2009 – adică pro medicamente generice – fabrica în discuție ar fi putut să-și țină ocupată capacitatea de producție, cu atât mai mult, poate, în condițiile expirării unor patente sau ale reducerii cererii la export. Este al doilea caz, după Institutul Cantacuzino, în care din motive tehnice încetinește sau se oprește producția unui sit industrial de medicamente din România. De fapt, nu se poate pune problema exclusivă a aspectelor tehnice, analiștii specializați în industrie știu acest lucru. De fapt, dacă ar exista o politică de stat care să stimuleze creșterea utilizării de medicamente generice, preferabil fabricate în Romania, aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Suferința celor doi fabricanți este de fapt și suferința celorlalți.

Începând cu 2009, fabricile românești de medicamente au disponibilizat 500 de angajați, au scos sute de produse din fabricație și au înregistrat mii de ore de șomaj tehnic. Condițiile extrem de ostile ale mediului de afaceri sunt următoarele: întârzieri de peste un an la obținerea autorizării de punere pe piață, a prețului sau a compensării medicamentelor, încasarea creanțelor la peste un an de zile, clawback de până la 35% din cifra de afaceri în 2012 și prețurile înghețate la un curs artificial. Mai vorbim și de întârzierile inacceptabil de lungi la absorbția fondurilor europene pe axele POS-DRU sau POS-CEE, de transpunerea irațională în legislație a unor prevederi UE (Directiva nr. 62/2011) și de propaganda anti-produse românești sau anti-generice în general sau pro-importuri sau pro- (așa-zise) medicamente „de ultimă generație, care sunt unica șansă a românilor“, condusă de cercuri de lobby extrem de agresive, pe care, culmea, mulți medici, farmaciști și asociații de pacienți o cred.

În general, lipsa unui cadru legislativ care să stimuleze investițiile sectoriale, la care se adaugă absența totală a unui dialog al autorităților cu producătorii în perioada 2009-2012 sunt, în opinia mea, cauzele care au dus la slăbirea industriei locale de medicamente, în ton cu slăbirea, la modul mai general, a industriei chimice din România. Şansa producătorilor din România au fost exporturile, care au păstrat utilizarea capacităților de producție la cote care să permită menținerea de nivele de productivitate adecvate.

Nu există o altă soluție decât ca autoritățile să aibă un dialog onest cu producătorii de medicamente care au fabrici în România și să corecteze în consecință cele semnalate mai sus, la care să adauge stimulente sau cote pentru utilizarea de medicamente generice la nivel de medic și farmacie.

DRAGOŞ DAMIAN, CEO Terapia Ranbaxy și președinte APMGR