În condițiile în care economia României este tot mai conectată la nivel internațional, este un fenomen din ce în ce mai frecvent ca angajați ai companiilor din România să fie trimiși în străinătate (detașați) de către companiile multinaționale care au înființat subsidiare în România, cât şi de către companiile locale, din necesitatea de a avea personal calificat pe specificul afacerii. Pe lângă costurile suplimentare cu mutarea personalului în altă ţară (atât din punct de vedere logistic, cât şi al suplimentării pachetului salarial), este important de luat în calcul şi implicațiile fiscale care pot creşte costurile totale.

Din perspectiva legislaţiei române, până la momentul februarie 2013, persoanele angajate de o companie din România, trimise să lucreze ca angajați detașați pe teritoriul altor ţări şi continuând să fie plătite de către angajatorul român se impuneau automat în România pentru veniturile realizate din activitatea salarială desfășurată în străinătate. Prin urmare, deoarece nu se putea opri reținerea impozitului salarial în România, pentru evitarea dublei impuneri, conform convenţiilor încheiate cu alte state, România trebuia să acorde credit fiscal persoanelor care sufereau aceasta dublă impunere.

Dubla impunere poate fi eliminată prin depunerea unei declarații anuale (împreună cu documente justificative) în România, organul fiscal având sarcina de a analiza dosarul şi de a aproba rambursarea impozitului plătit şi nedatorat în România. Deși pașii par simpli, procedura de aprobare a rambursării impozitului plătit şi nedatorat şi implicit de eliminare a dublei impuneri putea dura până la doi-trei ani, timp în care contribuabilii nu se puteau folosi de banii care li se cuveneau.

Atât lungile negocieri ale contribuabililor cu autoritățile fiscale, cât şi nenumăratele cereri ce trebuiau soluționate pentru rambursarea impozitelor plătite şi nedatorate în România au determinat legiuitorul să găsească soluții mai eficiente în vederea evitării dublei impuneri a unor astfel de venituri salariale, în anumite condiții.

 
Primele schimbări

Ca un prim pas, noile prevederi ale Codului fiscal, în vigoare începând cu 2013, modifică articolul 55, pct. 4, litera (m) menționat mai sus, prin care veniturile salariale plătite de către sau în numele unui angajator care este rezident în România ori are sediul permanent în România sunt impozabile în România numai dacă România are drept de impunere – ­angajatorul român nu mai trebuie astfel să reţină şi să plătească impozitul pe salariu în România dacă România nu are drept de impunere conform Convenției de evitare a dublei impuneri aplicabile.

Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal publicate în martie 2013, vin în continuarea acestor prevederi şi reglementează în detaliu condițiile în care veniturile din salarii ale persoanelor angajate de o companie din România şi trimise să lucreze în străinătate sunt în continuare impozabile în țara noastră sau nu. Condiția principală este existenţa unei Convenții de evitare a dublei impuneri, încheiate între România şi statul străin în care angajatul din România este trimis să lucreze.

Astfel,  angajatorul român nu are obligația calculării, reținerii şi virării impozitul pe venitul din salarii dacă angajatul lucrează în statul străin o perioadă mai mare decât cea prevăzută în convenție (în general, convențiile fac referire la o perioadă de peste 183 de zile), iar, potrivit convenției, dreptul de impunere revine statului străin în care  angajatul îşi desfăşoară activitatea.

În cazul veniturilor salariale ale angajaților care inițial lucrează în străinătate o perioadă mai scurtă decât cea menționată în convenție şi, ulterior, perioada de ședere în străinătate este prelungită peste cea prevăzută în convenţie, angajatorul nu mai reţine şi nu mai virează impozitul pe venit după expirarea perioadei prevăzute în convenție. La sfârșitul anului, angajatul are obligația de a declara venitul realizat în vederea regularizării impozitului pe salarii în România.

Regularizări ulterioare

Noile prevederi legislative acoperă şi alte situații ce pot apărea privind impozitarea veniturilor salariale ale angajaților care sunt detașați să lucreze în străinătate. De exemplu, dacă angajații urmează să lucreze în străinătate pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută în convenție, iar angajatorul oprește reținerea şi virarea impozitului, însă detașarea încetează înainte de data prevăzută în convenție, iar dreptul de impunere revine României, angajatorul e obligat să corecteze situația efectuând o regularizare ulterioară în România.

Aceste schimbări legislative reprezintă un important pas înainte pentru eliminarea unor situații care se traduceau prin resurse blocate pentru companiile românești care îşi trimiteau angajații în detașări în străinătate. Este o măsura mult așteptată şi bine-venită, prin care legislația fiscală din România se adaptează practicii generale şi care răspunde unor realitatea ale mediului de afaceri din ce în ce mai dinamic.
Mihaela Mitroi, Liderul Departamentului de consultanţă fiscală şi juridică, PwC România,

Irina Preoteasa, Manager, consultanţă fiscală, PwC România