Noul guvernator al Băncii Angliei, Mark Carney, a spart un nou tabu în politica monetară europeană. A anunţat că va menţine dobânda aproape de zero nu pentru o anumită perioadă, mai lungă sau mai scurtă, ci până când şomajul va coborî sub 7%. O astfel de „ţintire a şomajului“ prin politica monetară a devenit de neconceput în Europa din anii ‘70, când ideile monetariste au ieşit câştigătoare din disputa cu susţinătorii intervenţionismului keynesian. Principala ţintă a politicii monetare pe bătrânul continent a rămas, de atunci, controlul inflaţiei, iar băncilor centrale li s-a acordat independenţă aproape totală de guvern, tocmai pentru ca rolul lor de apărători ai valorii banilor să nu fie ameninţat de tentaţia folosirii tiparniţei în susţinerea cheltuielilor publice. Sub influenţa Germaniei, Banca Centrală Europeană ezită şi acum să îşi asume pe faţă un obiectiv de creştere a PIB sau de reducere a şomajului, acestea intrând în conflict cu obiectivul stabilităţii preţurilor.  A spart însă multe alte tabuuri în ultimii ani, ajungând să finanţeze  guvernele.
Prin schimbarea radicală de viziune anunţată, guvernatorul Băncii Angliei se alătură şefului Rezervei Federale Americane (Fed), care a făcut din reducerea şomajului obiectiv prioritar al politicii monetare. În SUA, dobânda este menţinută aproape de zero de mai mulţi ani, iar tipărirea de dolari, prin repetate operaţiuni de relaxare cantitativă, urmează să fie încetinită pentru că a intrat deja într-o zonă riscantă. De altfel, banii injectaţi în bănci au întârziat să producă efecte benefice în economia reală. În loc să împrumute companiile, băncile au folosit banii primiţi de la Fed pentru a-şi curăţa bilanţurile, şi au ţinut în Trezorerie 85 miliarde de dolari, pentru care statul le-a plătit dobânzi de 5 miliarde de dolari.
O nouă eră a tipăririi de bani a început şi în Japonia, care încearcă să scape de deflaţie şi să stimuleze economia amorţită. Guvernatorul băncii centrale a anunţat, în primăvară, că va dubla masa monetară, injectând anual echivalentul a peste jumătate de trilion de euro în piaţă, cu scopul declarat de a creşte inflaţia la 2%.
Ideea ieşirii din criză prin inflaţie şi bani ieftiniţi artificial este pe cât de veche, pe atât de iluzorie, a avertizat Jens Wiedmann, şeful Bundesbank (unul din ultimii mohicani care se opun tipăririi masive de bani). Tot el a declarat că  politica monetară nu poate rezolva în mod real problemele economiei şi nu poate ţine locul reformelor structurale făcute de guverne.  

Keynes vs Friedman vs Hayek. Disputa laureaţilor Nobel continuă
Ideile a trei economişti din secolul trecut, toţi laureaţi Nobel, dar cu viziuni diferite, au modelat politicile economice care guvernează şi acum
lumea. Britanicul John Maynard Keynes a fost un susţinător aprins al intervenţiilor guvernamentale în economie, considerând că statul trebuie să cheltuiască mai mult în vreme de criză, pentru a stimula consumul şi a compensa deficitul de cerere al pieţelor, chiar cu riscul inflaţiei. Monetaristul american Milton Friedman, la fel ca şi austriacul F.A. Hayek, a susţinut că, dimpotrivă, intervenţia statului în pieţe nu produce decât distorsiuni, iar creşterea cheltuielilor guvernamentale nu se poate face decât pe seama avuţiei private, confiscate fie direct prin taxe, fie prin inflaţie, dacă se tipăresc mai mulţi bani pentru a le susţine. Opiniile lui Friedman şi ale lui Hayek se despart, însă, când vine vorba de politica monetară. Aici, Friedman susţine intervenţionismul băncilor centrale, care pot influenţa evoluţia economiei, controlând masa de bani (tipărind mai mult în criză şi restrângând masa monetară în vreme de creştere, cu grijă doar pentru inflaţie), în timp ce Hayek crede că astfel de intervenţii au consecinţe la fel de rele ca şi cele făcute de guverne, aflându-se chiar ele la originea creării unor bule care ajung să se spargă. În prezent, politicile fiscale şi monetare din lume sunt o oglindă a ideilor intervenţioniste emise de Keynes şi Friedman, în doze diferite de la ţară la ţară.