Mediul de afaceri din România e toxic! O statistică pe care am primit-o de curând pe Facebook arăta că ţara noastră se află pe al doilea loc în lume în ceea ce priveşte dificultăţile de a face business. Ineditul clasamentului îl constituie criteriul luat în calcul: stresul emoţional. Nu cunosc prea multe despre sursa informaţiei sau despre indicatorii folosiţi, dar, ca orice om care trăieşte în Bucureşti şi are o experienţă internaţională, simt că doza de credibilitate a acestui mesaj e foarte mare. Nicăieri în altă parte nu am întâlnit frica de a nu fi păcălit, furat, tras pe sfoară ca la noi. Aici, până şi avocaţii – garanţi ai faptului că textul aşternut pe hârtie reflectă dorinţele exprimate ale părţilor – se întrec în a fi „cu un paragraf“ mai deştepţi decât cei aflaţi de cealaltă parte a mesei de negociere. Ne simţim cu toţii hăituiţi, obligaţi să fim în priză de la prima oră a dimineţii şi până seara, pregătiţi pentru orice scenariu negativ.

Dacă am dori să facem afaceri doar cu oameni garantaţi ca fiind de bună-credinţă, probabil am ajunge să ne vorbim singuri în oglindă, şi nici atunci nu am fi siguri 100% c[ „interlocutorul“ îşi va respecta obligaţiile. Această stare de fapt nu am întâlnit-o niciunde altundeva în Europa. Chiar şi la Londra, oamenii de business mi s-au părut mult mai relaxaţi decât la Bucureşti. Iar acolo statele de plată numără cel puţin o cifră în plus la suma de încasat. Da, în multe capitale europene se munceşte mult, uneori ore lungi după lăsarea întunericului, fie din cauza vreunui dead-line prea strâns, fie din dorinţa de a comunica cu oameni aflaţi pe un alt fus orar. Doar că rar se întâmplă să vezi pe străzi feţele încrâncenate din Bucureşti, iar cuta verticală dintre sprâncene apare atât de rar pe feţele europenilor din Vest, încât îţi vine să-i bănuieşti pe toţi că şi-au făcut injecţii cu botox. Şi totuşi, ce le lipseşte românilor ca să fie mai relaxaţi? De ce se poartă de parcă ar merge la război de câte ori îmbracă un costum, de parcă şi-ar pune o armură, în ciuda faptului că la mijloc sunt mult mai puţini bani decât în cazul omologilor lor din Vest, care sunt mult mai relaxaţi?

Probabil, un motiv e faptul că acolo oamenii au învăţat că o vânzare care nu se repetă nu e o afacere, ci doar un „tun“ din care nu câştigi decât o singură dată. În vreme ce alţii caută o cale de a câştiga împreună, la noi oamenii încearcă  să mai găsească încă un fraier. Acolo, oamenii se concentrează să găsească împreună o nouă piaţă, o nouă formulă de câştig, o nouă dorinţă încă neexploatată a consumatorilor, iar aici ne străduim să ne punem la pământ concurenţii de teamă să nu ne trezim că ne-au furat farfuria cu mâncare de pe masă, chiar şi atunci când nici farfuria, nici masa nu sunt ale noastre. Cât o să mai dureze această stare de fapt? Probabil că până se va apropia de vârsta pensionării actuala generaţie de self-made-men, incapabili să se adapteze la alte condiţii decât cele în care şi-au făcut ei banii. Sau cel puţin primul milion. Până atunci, singura şansă să scăpăm de stres e să se îndrăgostească toţi de câte o chinezoaică ce trăieşte la Londra, precum Dinu Patriciu.

CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial