Politicienii de azi şi de ieri sunt toţi o apă şi-un pământ. După ce faci spume la gură împotriva impozitului minim (forfetar) introdus de ministrul Pogea în 2009, conştientizând efectele sale dezastruoase pentru economie, mai ales la nivelul IMM-urilor şi clasei de mijloc, să te transformi acum în promotor al unei măsuri identice este de-a dreptul hilar şi absurd.
Cu ce e mai virtuos acum impozitul forfetar după ce l-ai hulit cât ai fost în opoziţie? Evident că şi atunci, şi acum, argumentele contra unei astfel de impozitări sunt valabile. Cei mai aprigi contestatari ai impozitului forfetar din trecut (Maria Grapini, de exemplu) nu mai prididesc acum să ne convingă de beneficiile pentru „mâncătorii de şaorme“ ale acestei măsuri. Care sunt avantajele acestui impozit, în viziunea conducătorilor luminaţi? Reducerea evaziunii fiscale şi sporirea încasărilor la bugetul statului sunt singurele avantaje pe care politicienii le prezintă în faţa celor care vor suporta costul măsurii. Evident, se observă clar că nu sunt avantaje pentru contribuabil, ci exclusiv pentru bugetul statului, pe care îl distribuie politicianul, nu de puţine ori în avantajul său exclusiv.
Este forfetarul actual (varianta 2013) diferit de forfetarul lui Pogea, cum insistă să ne convingă actualii guvernanţi? Într-o anumită măsura da, într-o alta nu. Forfetarul tot forfetar rămâne, ca principiu, adică un impozit minim plătit pe o afacere, indiferent dacă ai profit sau nu. În guvernarea anterioară, forfetarul s-a aplicat în corelaţie cu cifra de afaceri: firmele au fost obligate să plăteasca sume pornind de la 500 de euro la 10.000 de euro pe diferite paliere de cifre de afaceri (de exemplu, pentru o cifră de afaceri între 0 şi 52.000 lei se plătea o sumă fixă de 2.200 lei, iar pentru acele afaceri ale căror vânzări depăşeau 129.000.001 lei se plătea o sumă maximă de 43.000 lei, echivalentul a 10.000 euro). Actualul impozit funcţionează la fel (o sumă minimă de plată), fiind însă aplicat doar unui sector de activitate (hoteluri, restaurante, baruri), unde evaziunea fiscală ar fi foarte mare. În plus, suma minimă de plată e ajustată nu doar în funcţie de dimensiunea afacerii (număr de mese, scaune, capacitate de cazare, suprafaţă), ci şi de sezonalitate şi de amplasament. E un forfetar, chipurile, adaptat mai bine la specificul afacerii, o iluzie, desigur. Conform estimărilor, o spălătorie auto cu suprafaţă de 500 mp (25 m x 20 m) va plăti anual 45.000 lei. Acest impozit în varianta Ponta pare, mai degrabă, un impozit pe proprietate sau un impozit imobiliar, şi nu unul conectat la afacere. Este mult mai oneros şi mult mai distructiv decât varianta sa anterioară, cu efecte negative mai ample şi care vor veni mult mai repede decât se aşteaptă guvernanţii.
Dar va însemna forfetarul „pe şaorma“ mai multe încasări la bugetul statului sau mai puţină evaziune? Evident că nu.
Argumentele sunt cât se poate de clare. Forfetarul propus de actualul guvern este mai mare şi mai împovărător decât cel propus în varianta din 2009: dacă în 2009 plăteai în funcţie de cifra de afaceri, acum plăteşti în funcţie de suprafaţă. Indiferent dacă spălătoria are sau nu clienţi care să acopere acest impozit, suprafaţa este cea care intră în formula de calcul. O şaormerie de 30 mp va trebui să suporte un impozit de 2.800 euro (12.600 lei), indiferent dacă are vânzări mari sau mici. Efectul imediat va fi acela de închidere a multor localuri / spaţii de cazare (multe făcute prin fonduri europene) care nu vor putea acoperi aceste impozite. Dacă aceste afaceri, multe de familie, se închid, statul nu va mai avea ce să încaseze. Alternativa va fi şi evaziunea fiscală, care se va păstra la cote ridicate.
CRISTIAN PĂUN, conf. dr. ASE
"Acest articol a apărut în ediţia print numărul 39 a revistei Capital din săptămâna 30 septembrie – 6 octombrie 2013"