Am lucrat aproape 20 de ani pentru o corporație. La început nu știam că sunt un corporatist. Nici nu eram conștient că există corporatiști. Mă simțeam doar superior fiindcă puneam umărul la construcția capitalismului în România. M-am distrat bine și am muncit pe rupte. Am trăit teambuildinguri reușite și dead-line-uri prea strânse, cu muncă până după miezul nopții. Am făcut prezentări în power point și am obținut aprobări pentru proiecte de milioane de euro. M-am certat cu colegii și prietenii fiindcă puneau timpul liber mai presus de sarcinile de serviciu, am lipsit de la viața socială a celor de-o vârstă cu mine și am ajuns la un moment dat să mă mir de faptul că pe stradă e plin de oameni în mijlocul zilei sau că o cafenea pe Dorobanți nu are cum să ducă lipsă de clienți. Privind înapoi, de la înălțimea experienței de acum, trecutul ăsta de corporatist pare ușor lipsit de sens. M-am zbătut în tot acest timp pentru alții, crezând că pun o cărămidă pentru o lume mai bună. Și totuși…
Capitalismul a fost și a rămas singura orânduire socială care a garantat prosperitatea individuală. Statul de drept este cel care garantează că nimeni nu este mai presus de lege. Cel puțin în teorie. Dar cărților din care citeam asta în anii 2000 au început să li se îngălbenească și să le cadă paginile. Mișcări de stradă anticapitaliste și anticorporatiste sunt astăzi la modă în rândul tinerilor. Au apărut hipsterii (naiba știe ce-i aia exact!) și semințele anarhiei. Marea Criză capitalistă a reușit deja să spele toată bruma de încredere pe care au apucat românii s-o dobândească în Occident. Fiindcă la școala vieții, noi, cei din Est, abia am apucat să terminăm ciclul primar, dar trebuie să concurăm cu absolvenții de mastere la Londra sau Fountainbleu. Să lucrezi la stat a reînceput să fie o poziție invidiată, deși un asemenea loc se obține tot ca pe timpuri, cu dosar imaculat construit la Spiru Haret plus pilele, cunoștințele și relațiile lui tăticu sau mămica. Iar cea mai capitalistă dintre toate industriile pe care le cunosc – cea a publicității – a început să se închine la bunăvoința unui stat a cărui bunăvoință o poți cumpăra cu o mână de voturi.
Timpurile pe care le trăim sunt grele. Modele de urmat nu mai există, că în anii ‘90, când copiam Vestul în încercarea de a-l prinde din urmă. Azi, Vestul își trăiește propria sa criză de identitate. Unde este soluția? Doar viitorul va putea să ne confirme dacă există vreuna. Singurul lucru sigur pe care-l pot spune este acela că atât marile corporații birocrate și construite pe vise fără fundament ale micilor acționari, cât și instituțiile de stat dominate de corupție și nepotism sunt relicve ale trecutului. E timpul să ne amintim un lucru foarte simplu: o afacere reușită reprezintă satisfacerea în mod profitabil a unei nevoi reale a pieței. Orice altă rețetă este  – scuzați limbajul – just bullshit.
Claudiu Şerban,
director editorial, Capital
Acest articol a apărut în ediţia print numărul 43 a revistei Capital din săptămâna 28 octombrie -3 noiembrie 2013