România pare să deschidă larg porţile capitalului chinez, o mutare care se poate dovedi benefică ambelor părţi.
Comentariile economice abundă, dar ce aspecte juridice ar putea apărea? Recentul incident cu Gabriel Resources, care ameninţa prin septembrie că ne va cere daune de miliarde pentru Roşia Montană, precum şi problemele pe care le întâmpină Chevron în exploatarea gazelor de şist în nordul Moldovei, sugerează două unghiuri de abordare juridică a venirii masive a investiţiilor chineze.
Investiţiile chineze se vor realiza sub umbrela tratatului bilateral de investiţii din 1994. Acesta e un instrument puternic de protecţie pentru investitori, dându-le de exemplu dreptul de a chema în judecată statul gazdă al investiţiei, în faţa unui tribunal arbitral internaţional, pentru orice încălcare a unor drepturi. Cum tratatele de investiţii sunt scrise în termeni foarte vagi, făcând de exemplu referire la „tratament corect şi echitabil“, investitorii câştigă de obicei aceste procese.
Așadar, chinezii vor avea la îndemână instrumente juridice pe care le pot folosi şi dacă îi deranjează un strănut al autorităţilor de la Bucureşti. E drept, China e renumită pentru evitarea situaţiilor conflictuale şi pentru modelul de dezvoltare armonioasă pe care îl promovează în relaţiile internaţionale. De aceea, nu există până acum niciun caz în care vreun investitor străin în China să fi chemat statul chinez în faţa unui tribunal arbitral. Pe de altă parte, aceasta e marea găselniţă a dreptului internaţional al investiţiilor: se evită tensiuni între state, câtă vreme procesul este între un investitor privat şi guvernul statului-gazdă. Din această perspectivă, putem să ne aşteptăm ca în cazuri de expropriere, chiar şi „indirectă“ – o altă găselniţă foarte vagă a dreptului investiţional, sub umbrela căreia orice măsură care afectează investiţia poate fi văzută ca „expropriere“, în anumite condiţii – să avem de plătit mulţi bani.
China nu a abuzat, deocamdată, de drepturile conferite investitorilor săi prin tratatele bilaterale de investiţii. Există doar două procese deschise de investitori chinezi, pentru că explozia de investiţii chineze în străinătate e de dată recentă. Dar e probabil că aceste cazuri se vor înmulţi odată cu înmulţirea investiţiilor chineze şi cu promovarea în China a acestui instrument de protejare a afacerii impotriva oricărei imixtiuni a statului-gazdă. Pot să vă confirm că procedurile pe care le predau la Beijing sunt privite cu foarte mare interes de către studenţi, şi mulţi aspiră să practice exact pe acest domeniu după absolvire.
Pe lângă necesitatea de a conştientiza faptul că acest cadru juridic, creat de tratatele de investiţii, e profund debalansat în favoarea investitorilor, aş aduce în discuţie şi prostul renume pe care îl au chinezii în privinţa performanţelor de mediu. Acesta e pe undeva meritat, dar e de domeniul trecutului. În ultimii ani, există o preocupare foarte serioasă la nivelul guvernului pentru educarea investitorilor în sensul respectării stricte a mediului. Anul acesta, Ministerul Comerţului şi Ministerul Mediului au emis împreună „Linii directoare privind comportamentul de mediu al investitorului chinez în străinătate“, un document modern care cere managerilor firmelor investitoare să respecte standarde internaţionale, deseori peste standardele chineze. Desigur, e doar un document cu îndrumări, dar aceasta e procedura în domeniu; din păcate, la nivel internaţional nu s-a ajuns la crearea unui regim juridic obligatoriu pentru investitorii externi. Obligaţiile lor se limitează la a respecta legile statului-gazdă, şi aceste „linii directoare“.
Între alte cerinţe, „Liniile directoare” impun investitorului o relaţie apropiată şi corectă cu comunitatea. E posibil să vedeţi prin sate câte o delegaţie chineză bătând la porţile oamenilor, să le afle opiniile. Se porneşte de la premisa că dacă statul român câştigă, financiar sau reputaţional prin aceste investiţii, şi comunitatea locală trebuie într-un fel să beneficieze. Recomand administraţiilor locale din zona unde se vor face investiţii să consulte cu atenţie aceste linii directoare şi să discute cu managerul firmei chineze cu documentul în mână. Nu cred, spre exemplu, că dacă în loc de Chevron era un investitor chinez, acesta nu ar fi gestionat situaţia de aşa natura încât comunitatea locală din zona exploatărilor de şist să fie mulţumită.
Motivul pentru care China e sincer preocupată de performanţele de mediu ale investitorilor săi e acela că aspiră să devină un pol mondial de putere. Ascensiunea Americii, cum zicea Ion Cristoiu, a fost posibilă, între altele, pentru că a fost un „imperiu simpatic“. China vrea şi ea să fie iubită. Fostul preşedinte al Chinei, Hu Jintao, le amintea uneori investitorilor chinezi: „Nu ne faceţi ţara de râs!“. Poate din acelaşi motiv, în codul penal al Chinei s-a introdus, din 2011, şi infracţiunea de dare de mită unor oficiali străini.
Aşadar, aşteptata infuzie de capital chinez e bine venită, dar atât Guvernul, cât şi administraţiile locale trebuie să cunoască şi regulile juridice ale jocului, nu numai pe cele economice.
Ciprian Rădăvoi este lector de drept internaţional investiţional la Universitatea de Ştiinţe Politice pentru Tineret din Beijing