Săptămâna asta inima mea a simțit chinezește. Nu e adevărat, dar mi s-a părut o propoziție bună de început pentru un text dedicat forumului China - Europa Centrală și de Est, desfășurat zilele trecute la București.
Ideea este însă că mi-aș dori să înțelegem cui folosește acest eveniment și mai ales la ce. China are bani de investit. Asta este foarte clar de mulți ani și o știe oricine a citit vreodată revista The Economist. Dar China mai are și anumite interese politice, care de cele mai multe ori primează în fața celor economice. Constituie, așadar, un capitol imens în romanul politicii internaționale a României, acolo unde forumul recent desfășurat constituie doar o scurtă frază. Sunt de acord că economia românescă are nevoie disperată de investiții străine. Fără acestea, nimic nu funcționează. Iar chinezii au puterea financiară necesară finalizării unor uriașe obiective de infrastructură care ne trebuie ca aerul. Cu toate acestea, banii care ar injecta organismul economiei românești ar sosi la pachet cu o mulțime de condiții de natură politică. Iar pe astea nu le cunoaștem deloc. Trebuie menționat, de asemenea, că există fonduri uriașe disponibile și din partea Uniunii Europene, pe care nu reușim să le accesăm din motive de corupție. Sau din nepricepere. Sau amândouă! Care ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern al țării noastre?
Să-și definească politica internațională cu claritate și să acționeze în linie cu aceasta. Iar ceea ce se întâmplă astăzi pare a fi mai degrabă în direcția inversă celebrei axe NATO-UE, după care ne-am ghidat în ultimii zece ani. Realitatea este că pe plan internațional au loc mișcări subterane interesante. SUA nu mai reprezintă un motor economic în Europa Centrală și de Est. Uniunea Europeană se confruntă cu propriile sale probleme financiare, iar mecanismul ei birocratic extrem de complicat pare să-i amenințe viața, ca un organism care nu reușește să conducă politic, ci doar să paraziteze economiile țărilor membre. În acest context, Rusia încearcă reconstrucția marelui imperiu sovietic, în timp ce elementul de noutate îl reprezintă China, care pare să-și fi depășit tradiționalul bazin de influență asiatic și încearcă să deschidă uși atât pe continentul american, cât și pe cel european. La răscrucea acestor influențe se găsește România de astăzi. Nu suntem în „no man‘s land“, ci în zona limitrofă a Uniunii Europene. Doar că, în ultima vreme, cetățenii Europei vestice dau din ce în ce mai multe semne că nu ne doresc, mai ales după ce s-au confruntat cu cerșetoria, hoția și lipsa de igienă pe care le-am exportat cu succes în mai toate capitalele țărilor civilizate. Asta înseamnă că pe umerii oricărui guvern național de pe Vechiul Continent apasă povara sentimentelor negative față de români ale propriului electorat. Și toți au nevoie de voturi ca să câștige următoarele alegeri.
Asta ar trebui să ne facă să privim recenta reuniune cu oficialitățile chineze nu ca pe un mare triumf – fiindcă nu este -, ci ca pe un prim pas spre o anumită deschidere pe care este bine să o avem față de puternicii și bogații lumi. Mai ales după ce am învățat din cartea de istorie că banii nu au culoare politică. În tot acest timp, însă, ar trebui să ne asigurăm că partenerii tradiționali – America pe plan militar și Europa pe plan politic și economic – sunt în continuare alături de noi și nu se simt în niciun fel amenințați. Fiindcă jocul de-a alba-neagra cu politica internațională nu are cum să ne aducă nimic bun. Mai ales cu un trecut discutabil ca al nostru.