La finele acestui an suntem din nou îndemnaţi să spunem că societatea românească duce lipsă de talente politice. Nu e vorba de oameni cu darul vorbirii în public, de fermecători demagogi, ci de oameni capabili să gândească, în deplină uitare de sine, la formele cele mai bune ale organizării politice.

    În România există din păcate doar două forme de excelenţă. Există mai întâi combatanţii duri şi vicleni, care transformă politica într-o arenă brutală cu lovituri sub centură şi declaraţii belicoase, iar apoi sunt elitele reflexive care excelează exclusiv în critica de moravuri. Subiectul cel mai prizat sunt oamenii cu înfăţişările lor, cu defectele de caracter, cu laşităţile, trădările, vanităţile lor, într-o amplă cronică mondenă scrisă în toate registrelele de la cele joase la cele culte. De la ”lovitura dură” primită de o vedetă în ajun de Crăciun la dezvăluri ”înalte” despre caracterul urât al unui ministru, se întinde întreaga paletă de comentarii asupra vieţii publice care nu lasă loc la nicio discuţie despre politică. Şi pe bună dreptate, căci politica e plicticoasă şi nu interesează pe nimeni. Pe oameni îi intersează intriga din spatele scenei, dezvăluirea, ”povestea”, adevărul epic ca să spunem aşa, şi nu abstracţiunile.

    Toate acestea sunt fireşti, dar ele nu ar trebui să epuizeze realul. Dacă o societate nu mai are ochi pentru altceva decât pentru adevărul epic, pentru poveştile care par să explice ce se petrece ”cu adevărat”, ea riscă să se lase în voia unor forţe discreţionare sau să plutească în derivă, la voia întâmplării.

    Am mai arătat cu altă ocazie că în România critică politică fac doar intelectualii de stânga cu audienţă redusă, căci nu au priză la majorităţile conservatoare, în timp ce intelectualii de dreapta excelează în critica de moravuri. Nu Eminescu este figura tutelară, ci Caragiale. De aici derivă şi faptul că nu conceptele politice sunt materia discursului, ci imaginile plastice, fizionomiile, apucăturile şi gesturile. Dacă Eminescu nu mai putea fi pe bună dreptate o figură emblematică pentru discursul politic de astăzi, dreapta cumsecade, care nu a avut puterea să se reinventeze, a preferat să rămână în zona imaginilor plastice lipsite de riscuri mari. Stânga se revendică de la Gherea, un veritabil ideolog şi critic politic, în timp ce dreapta suspină după geniul lui Caragiale, care va fi reuşit să spună totul odată pentru totdeauna.

    Dovada cea mai bună este că nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat de faptul că, după o jumătate de an de muncă, proiectul revizuirii Constituţiei a fost lăsat în uitare şi nu pare să mai existe niciun entuziasm. Nici nu a existat de fapt vreun entuziasm real, căci în România majoritatea largă însumând pe intelectuali nu dă doi bani pe normele abstracte.

    Constituţia e ceva futil, o abstracţiune care nu contează în lumea atât de suculentă a vieţii de zi cu zi în care se ţes comploturi, se concep combinaţii, în care combatanţii se ”lucrează” unii pe alţii cu tot ce au la îndeamnă. Normele generale – şi printre ele constituţionale – sunt privite cu ironie din perspectiva unei vechi experienţe de viaţă care le probează inconsistenţa. Toată lumea ştie mai bine cum stau lucrurile.

    Urmările sunt uşor de prevăzut. România va merge şi de aici înainte pe calea veche a improvizaţiilor spectaculoase.