În fiecare an, pe data de 2 iulie, ortodocşii din România îl pomenesc pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Cum a ajuns să fie canonizat domnitorul Moldovei?
Calendarul Creştin-Ortodox îl sărbătoreşte astăzi, 2 iulie, pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Când a fost canonizat Ştefan cel Mare?
Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinților o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei.
Biserica Ortodoxă Română a împlinit în iunie 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie.
Domnul Moldovei, privit de oameni drept cinstit, mare şi sfânt
Măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei a domnit între anii 1457 şi 1504, iar poporul l-a numit cinstit, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.
Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ștefan a obținut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă, Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”. Și în cazul înfrângerilor, Ștefan cel Mare a dovedit o profundă conștiință duhovnicească: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”.
În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”.
Semnele sfinţeniei lui Ştefan cel Mare
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă”, stă scris în Letopisețul lui Grigore Ureche.
Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă, notează stefancelmare.ro.
Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.