Doi români din trei vor capitalism“. Acesta este titlul cu care a debutat pe piață revista Capital. S-a întamplat acum 23 de ani, pe data de 4 decembrie 1992, iar numele celui care semnează acest text se găsea în caseta tehnică a numărului 1, din anul 1, care costa pe atunci 40 de lei.
Nu este întâmplător faptul că în toți acești ani, echipa editorială a rămas fidelă aceluiași deziderat ca în prima zi: comunicarea și promovarea valorilor capitaliste și desprinderea de comunismul care a însemnat foame, frig, raționalizarea apei, hranei și căldurii pentru toți și chiar ani de pușcărie fără nicio vină pentru cei mai puțin norocoși dointre noi. Era riscant să vorbești despre capitalism în România anului 1992. Într-o țară în care era posibil să fii luat la bătaie fiindca purtai ochelari – cum s-a întâmplat la Mineriadă – și în care 21% din populația peste 17 ani dorește ca ritmul reformei economice să fie încetinit iar alți 13% cere încetarea imediată a acesteia, nu te simți în siguranță ca evanghelist al capitalismului. Dar evidența arăta că ăsta este drumul către progres, iar tânăra redacție din 1992 era hotărâtă să-l parcurgă cât mai grabnic.
Multe s-au schimbat de atunci. Fapte și situații care azi sunt reale, pe vremea aceea păreau inimaginabile. Nu mă refer acum la tot ceea ce ține de progresul tehnologic, ci la mentalitățile oamenilor. Este de necrezut cât de puține s-au schimbat în capetele unora, încremeniți și acum în orășele mici sau sate care – dacă nu ar exista farfuriile antenelor de satelit de pe case – ar arăta exact ca în anii ’80 (sau mai demult, doar că nu știu eu). La fel de ciudată și intrigantă îmi pare înflorirea în capetele unora a urii față de Occident, față de Europa, față de tot ceea ce însemnă civilizație, respect față de om și un trai mai bun. Au trecut demult cei 20 de ani prevestiți de Silviu Brucan până când societatea noastră se va fi schimbat. Iar tranziția noastră pare una perpetuă, care nu se mai termină. Toți vrem schimbarea astăzi, doar că nu toți știm că acesta începe exact cu omul din oglindă. Sper să nu ne mai trebuiască încă 20 de ani până să învățăm și această ultimă lecție necesară. Cât despre capitalism, el a rămas singura formulă de organizare socială – departe de a fi perfectă – care să asigure într-o anumită măsură progresul economic și meritocrația. Socialismul, în oricare dintre modelele sale, de la cel franțuzesc până la cel suedez, suferă în continuare de lipsa banilor altora pe care să-i împartă maselor după nevoi. Mai ales atunci când banii nemunciți se transformă într-un borcan cu miere la care râvnesc toți desculții planetei.
