Nimeni nu-şi pune problema că folosind apă de ploaie România s-ar putea să stea pe loc sau, mai grav, să se transforme într-un hârb bun de aruncat la fier vechi.

Din totalul şomerilor în 2010, trei părţi vin din sectorul care produce bani, în timp ce doar o parte din sectorul care gestionează cheltuirea lor. Teoretic, înseamnă că producţia de bani a fost mai neperformantă până acum şi a fost loc de restructurare odată cu criza mondială, în timp ce cheltuirea banilor s-a făcut cu eficienţă şi restructurarea a fost făcută proporţional cu scăderea PIB-ului. Atunci ar fi trebuit să avem un învăţământ de calitate, universităţi în top 500, şosele şi autostrăzi, spitale în care oamenii să fie respectaţi, o poliţie eficientă în prevenirea actelor criminale, o justiţie eficientă în faţa corupţiei, parcuri şi grădiniţe în loc de clădiri ilegale pe spaţii luate cu japca. Oameni fericiţi că trăiesc bine în România. Realitatea arată însă cu totul altfel, un învăţământ cu dascăli umiliţi de tehnicieni într-ale reformei educaţionale, doctori la coadă la vize de muncă în străinătate, în timp ce manageri de spitale, cu antecedente în lipit afişe de partid, cumpară aparate scumpe şi inutile, politişti agresaţi de infractori ce beau cot la cot cu epoleţi cu multe stele. Inundaţii de generali ce rup digurile construite de pompieri sinistraţi cu salarii reduse cu 25%.

Cum arată bugetul României? Venituri fără costuri, interpretând costurile aferente încasărilor ca fiind investiţii. Dacă n-ai infrastructură, nu ai economie competitivă, deci nici volum generator de taxe aferente ca venit la buget. De doi ani, Guvernul ne propune modelul fantezist al veniturilor fără costuri. Un perpetuum mobile care este viabil doar în poveştile în care magia salvează  România. Mai apoi sunt costurile de logistică. Costurile de trimitere a unui plic în care ANAF îţi comunică faptul că mai ai un leu de plătit la buget, plătind pentru asta zece lei! Şi apoi vin cheltuielile fixe. Managementul performant al cheltuirii banilor publici necesită recompense pe măsură. Dacă de la auditorii externi care ne finanţează afacerea păguboasă vin indicaţii de reducere a cheltuielilor, managementul performant, motivând în limbajul de lemn al lecţiilor de capitalism la fără frecvenţă veniturile celor cu mapa, taie de la cei cu sapa. În final, ne alegem cu costuri de operare mari pentru o marfă fără valoare, care în curând va genera venituri zero. Adică faliment. Mai e puţin timp şi va începe din nou bătălia, în vorbe, asupra traseului şi costului întreţinerii vehiculului numit România. Trebuie să schimbăm şoferul, să schimbăm combustibilul, să vopsim exteriorul, cu vopsea de ultimă oră, zonele unde rugina a făcut găuri, să creştem preţul biletului pentru a diminua numărul pasagerilor.

Fiecare dintre cei care au acces la gazeta de perete să se repeadă să pună umărul la iluminarea pasagerilor nervoşi din staţie. Între timp, sondajele de toate felurile ne înfăţişează pasageri-electori divizaţi inegal între cei care doresc să călătorească cât mai prost, cât mai multă lume şi cei care mai cred că încă este nevoie de resurse financiare private care să finanţeze alimentarea cu combustibil a vehiculului. Nimeni nu-şi pune problema că folosind apă de ploaie România s-ar putea să stea pe loc sau, mai grav, să se transforme într-un hârb bun de aruncat la fier vechi. Cam asta este metafora ce defineşte România la începutul trimestrului patru al unui an care ar trebui să însemne o relansare economică aptă să permită alegeri locale şi parlamentare nedistorsionate de mişcări sociale nesănătoase în 2012.

Monica Tatoiu este preşedintele Fundaţiei „Noi citim“